Niciodata


In toamna lui ’86, sotul meu si cu mine eram tineri casatoriti, studenti si nu aveam copii. Si nici bani.
Noi, doi viitori economisti, aveam pe vremea aceea o gasca de prieteni politehnisti, o gasca in care baietii erau prieteni inca din vremea liceului: Alexandru (Fram) si cu mine, Lucian (Caraula) si Corina, Bogdan si Adriana, Radu (Grasu) si Mihaela (Bocu) si Gica, care pe vremea aceea era singur.
Ne aflam intr-o vizita la parintii lui Bogdan, unde ne intalnisem ca sa punem la cale Revelionul pe care aveam sa-l petrecem la mare, la Eforie Nord. Tatal lui era un mare mahar pe la partid. Locuiau intr-o casa boiereasca din Rosetti. Ma uitam uimita la acel living imens, mobilat in nu stiu ce stil, dar cu multe ornamente … mobila clasica, sculptata blablauri pe care eu niciodata nu mi le-am dorit in viata mea.
Din livingul respectiv se inalta o scara care ducea la nivelul urmator al locuintei si care, de jos, era vazut ca o biblioteca. Ma intrebam daca acea casa chiar apartinuse familiei respective, sau ei o acapasera abuziv, imediat dupa nationalizare, furand cu totul identitatea si viata celor carora le apartinuse de fapt.
In timp ce tatal lui ii invitase pe baieti la un coniac in salon, ca sa puna tara la cale, noi fetele, ramasesem in compania mamei lui. Din tot ce am discutat, nu-mi amintesc decat un singur sfat pe care aceasta ni l-a dat, in egala masura tuturor:
“Fetelor, niciodata, dar niciodata sa nu va aratati in fata barbatilor vostri nearanjate, nerujate si neparfumate! Niciodata sa nu va vada barbatii vostri cu fundul in sus, spaland pe jos si cu carpa de praf in mana!”
Acum ce sa zic, nu mi-a placut niciodata sa spal pe jos, dar nu mi-a placut nici sa traiesc in jeg. Recunosc ca pe vremea aceea eram atat de ocupati si cu serviciul si cu facultatea, ca nu faceam curat in casa decat atunci cand nu se mai putea trai.
Nu spalam rufe decat cand nu mai aveam cu ce ne imbraca si nu le calcam, decat inainte de a ne imbraca cu ele. Chiar si asa de rar, tot eu eram cea care le facea. Parintii nu ne-au ajutat niciodata iar bani de menajere nu aveam. Asadar, nu aveam cum sa evit sa-i ofer barbatului meu un astfel de spectacol. Drept urmare am hotarat ca daca acestuia nu i se scoala toate simturile vazand-o pe femeia lui in acesta ipostaza, inseamna ca nu este decat un mare dobitoc.
Culmea este ca lui chiar i se sculau, dar eu eram intr-atat de obosita, incat nu-mi mai ardea de nimic. Aici era problema, nu ca ma vazuse el ciufulita sau…muncita.
Adevarul este ca in cei aproape 26 de ani de casnicie, am fost si maritza si contesa, si bucatareasa si imparateasa si servitoare si regina si menajera si stapana si nevasta si amanta si gheisa si de toate. Dar nimic nu ar fi fost posibil daca el, barbatul asta al meu, nu ar fi fost si Spaiderman si Batman si Suparman la un loc…iar asta este o adevarata declaratie de dragoste.

Cat depre Revelionul ’87, a fost pe departe cea mai ”devastatoare” distractie in stil studentesc, pe care am avut-o vreodata!
Dar cea mai haioasa amintire de atunci este despre un tip pe care Bogdan, prietenul lui, il invitase sa vina cu noi tocmai pentru ca era singur si nu avea cu cine sa-si petreaca Revelionul. Il adusese pe blat, fara sa plateasca nimic si il cazase cu ei in camera. Dupa doua zile, Bogdan se ruga de noi toti sa-l ajutam sa scape, macar pentru putin timp, de prietenul sau, ”anticonceptionalul”.

 

Comentarii

  1. Foarte fain ai scris. Noroc cu recomandarea Anei ca asa am ajuns sa citesc :).

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica