Nescris


Intr-un week-end din septembrie am fost la targul de produse traditionale organizat in incinta Institulutui de Agronomie. Pe langa deja arhi cunoscutele-dar gustoase- placinte maramuresene cu branza si marar, cu nuci si scortisoara, sarmale cu pasat, must de toate culorile si originile, a carui prezentare m-a dus cu gandul la Insula Ellis, naiba stie de ce, miere, tot soiul de carnoase si branzoase, miros de gratar incins, pe care sfaraiau carnati de toate dimensiunile, de la mici si mijlocii la mari, subtiri sau grosi, halci de carne, una mai impanata ca alta, borcane si borcanele cu zacusca si muraturi, dulceata si serbet, paine si prajituri, printre toate acestea, pierduta in acel timp si spatiu, o fetita de nici zece ani, imbracata cu gust, impartea fluturasi in numele maicii Serafima de la nustiuce manastire, ce luase in grija ei si a maicutelor, zece orfane.
Desigur ca de la un targ al produsului traditional nu putea lipsi cersetoria, produsul produsului, brandul, brandurilor, avand in vedere ca marea majoritate dintre noi, daca nu cumva  chiar toti, am avut in viata asta macar un moment de milogeala de genul “ajuta-ma, Doamne!” . Ma gandeam ca daca o maicuta si un cersetor din cei aflati atunci si acolo, intinsi pe strada, in apropierea intrarii in acel spatiu destinat “traditionalului” ar fi format un cuplu, ar fi nascut si crescut unul dintre orfani, un copil nascut si crescut de mama si de tatal lui.
In fine, am aruncat fluturasul acela asa cum l-am primit, hotarata sa urmez exemplul Domnului Dumnezeu, care cel putin mie mi-a dovedit ca-l cam doare in puncte puncte de om si viata lui pe aceasta planeta.
In intregul acestui tablou, de undeva din stanga, o lumina mi-a atras privirile. Urmand-o am ajuns in fata unei femei. Nu stiu din ce zona era, nu pentru ca nu am recunoscut costumul popular in care era imbracata (nu ca as fi eu vreo experta in port national), dar pentru ca nu i-am dat importanta din motiv ca nu-mi puteam desprinde privirea de la fata aceea “nepamanteana”. O femeie ce, pentru mine, a ramas ca imaginea unui om care a stiut sa imbatraneasca frumos. Imaginea impacarii. Cu viata, cu soarta, cu cerul si cu pamantul, cu oamenii si cu societatea, cu totul si cu nimicul.
Vindea femeia aceea obiecte lucrate din lemn si care isi puteau gasi cu usurinta utilizarea in casa unui om, depasindu-si astfel limita de “decoratiune interioara”.
-Cat costa? am intrebat-o luand in mana mea dreapta un polonic.
-20 de lei, mi-a raspuns. Le vindem cat se poate de ieftin. Nu vrem sa ne intoarcem cu ele acasa, vrem ca data viitoare sa venim cu unele noi.
Imi vorbea si-mi zambea si ma uitam la dintii ei albi, frumosi si aliniati si la ochii ei ca doi sori. Poate ca idealizez excesiv imaginea acelei necunoscute, dar asta este ceea ce am vazut eu la ea. O fata in comparatie cu a careia,  imaginea Norei Iuga din poza ei de pe wikipedia, nu este decat “o fata brazdata de ura”. Sorry, dar asta este ceea ce vad si ceea ce simt. 
Spuneam eu candva si despre mama mea-o femeie de 80 de ani, mama de trei copii si bunica de cinci nepoti- ca ceea ce ma uneste cu ea este legatura de ADN, iar ceea ne desparte este faptul ca intre mine si ea diferenta este mai mare de doar o generatie.
-Trebuie sa le vindem, continua “bunica” povestea ei. Avem cheltuieli mari, avem copiii la scoala, la facultate.
-Ah, am zis usor dezamagita, copiii dvs. nu vor sa invete acest mestesug?
-Eh, e greu, veni raspunsul ei. Este o munca de sisif iar castigul nu este pe masura muncii. Noi (parintii) suntem invatati cu traiul de pe o zi pe alta, dar ei se grabesc. Vor case, vor masini, vor sa calatoreasca.
Da, am zis in mintea mea, nici ispita nu mai este ce a fost odata. Pe vremea mea ispitele erau mai blande, mai cuminti, mai gospodaresti :).
Si pana la urma ce inseamna un trai de pe o zi pe alta?  Cred ca in cazul meu poate fi descris ca…

Comentarii

  1. Nu ramanam cu nimic, din pacate, din intelepciunea de la sat (acolo unde exista, evident). De-aia raman satele goale, pentru ca pustimea pleaca la oras sa faca facultati, dar nu le-a spus nimeni ca trebuie sa le si termine, si sa mai stie si cate ceva.
    O sa vina o vreme insa, nu foarte tarziu, cand se vor intoarce la sat, pentru ca acolo isi vor gasi locul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Eh, spun eu tot ce spun despre Dumnezeu, ca e asa si pe dincolo, ca nu face si ca nu drege, ca un vinovat trebuie sa existe, si doar n-oi fi eu aia :))
    Dar Dumnezeu e peste tot, la tot pasul. Tot ce ai de facut este sa-l recunosti:).

    RăspundețiȘtergere
  3. ...si mai ales, sa-l recunostit tot timpul, nu numai cand ti-e greu :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica