duminică, 18 septembrie 2011

Suit sixtin

La 16 ani timpul stă în loc. Da, știu, este doar un clișeu, dar câteodată n-am chef de reinventar. Și chiar așa a fost! Anul când aveam eu 16 ani a fost un veac, un mileniu, un ocean. Da, chiar așa, un ocean. Un ocean de iubire. Mă culcam seara, iubeam. Mă sculam dimineața, iubeam. Mă duceam la școală, iubeam. La școală iubeam. Matematică, iubeam. Chimie, iubeam. Geografie, iubeam. Limba și literatura română, iubeam. Mă plimbam, iubeam. Râdeam, iubeam. Plângeam, iubeam. Mă jucam, iubeam. Mâncam, iubeam. Veneam acasă, iubeam.
"Ce-ai făcut azi la școală?"
"Bine".
"Hai la masa! Fă-ți lecțiile. Culcă-te. Scoală-te. Eu nu știu de unde ai tu notele astea, că nu te văd învățând! Proasto, dacă nu vrei să înveți, la muncă cu tine! Să te duci în fabrică, unde să lucrezi în trei schimburi și să tragi de table!" "Ești o nulitate!" "Ani, Ani e inteligentă, dar e superficială. Și să mai lase, doamnă, băieții în pace că ea nu are nici o prietenă. Ani este braâză bună în burduf de câine".
"Ce să mă fac eu, tată, cu tine ? Tu ar fi trebuit să fii baiatul meu". Tata știa.
Eu tăceam. O ocean de iubire iubit în tăcere. Un ocean căruia nu i-a păsat de feedback. De fapt, mint, că i-a păsat, că de aici s-au ivit valurile, furtunile, turbulențele, abisul, senzația că ești deasupra tuturor, pe val. Că poți iubi în tăcere dincolo de frontiere și tot în tăcere poți șterge de pe fața pământului tot ce-ai iubit vreodata. Un ocean de iubire iubită necondiționat, are momentele lui de revoltă.

Acum am din nou 16 ani, odata cu Alexa. Suntem ca un ocean tăcut, calm și leneș (în sensul de așezat) și un râu care se îndreaptă spre oceanul ei. Câteodată ne mai lăsăm luate de val amândouă. Concluzia oricarei discuții dintre noi este că sunt o babă senilă care nu știe nimic despre generația ei. Asta venind dinspre râulețul de munte. Dinspre ocean adie o briză de toamnă senină :). Asta desigur, abia după ce a trecut furtuna perfectă: "cu ce am greșit? unde am greșit? am greșit că n-am vrut ca ea să aibă copilăria pe care am avut-o eu? am greșit când i-am acordat libertatea de a alege și de a face doar ce vrea ea? pentru că oricum face doar ce vrea ea, când vrea ea, cum vrea ea. pentru că așa am fost și eu. eu și când m-am abandonat, am făcut-o pentru că așa am vrut eu. dar eu am făcut-o în tăcere. asta numai până când oceanul puturos ce eram, s-a întâlnit cu primii stropi ai râulețului de munte. atunci am învațat să vorbesc..."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu