vineri, 23 septembrie 2011

Mihai


Pe cand Mihai era prin clasa a doua sau a treia, nu mai tin bine minte, a aparut moda cu Kangaroo, concursul de matematica. Invatatoarea a facut o sedinta cu parintii, ne-a vorbit despre minune si ne-a comunicat hotararea ei de a inscrie intreaga clasa la acest concurs. Nu ne-am opus nici unul, am fost de parere ca este bine ca ai nostri copii sa se obisnuiasca din timp cu astfel de provocari.
Nu mai stiu acum care era punctajul maxim pe care il puteai obtine, dar retin foarte bine faptul ca se acordau din oficiu, doar pentru participare, 30 de puncte. A sosit si data acestui concurs, copiii aveau ceva emotii, noi pe langa ei, in fine. Cand au iesit de acolo erau destul de relaxati si chiar incantati. Dupa vreo luna, cand s-au afisat rezultatele, soc!
Mihai al meu era penultimul de pe lista cu 28 de puncte. Sub el nu mai era decat o fetita pe nume Ana, cu si mai putine puncte.
Acum rad cu Mihai de cate ori ne aducem aminte. Cum sa iesi sub punctajul minim posibil? E ca si cum ai concura singur si ai iesi pe locul al doilea...curata nebunie!
Atunci, insa, simteam ca-mi cazuse cerul in cap. Stiam ca el, dragutul, era (si este in continuare) inzestrat cu multiple alte talente, in afara matematicii, dar chiar printre ultimii nu ma asteptam sa fie. Pe Mihai, insa, nu il preocupa decat reactia mea si nu se simtea mititelul vinovat decat ca nu a reusit sa ma bucure cu rezultatele lui. Recunosc ca bine nu mi-a fost atunci, dar am stat de vorba si ne-am inteles.
In primul rand, Mihai, in timp ce le era explicat regulamentul si modul de desfasurare a examenului si de completare a grilei, isi incheia socotelile cu somnul de dimineata. Abia cand s-a facut liniste in sala si-a dat seama ca a inceput concursul.
Fiecare copil primea cate o carticica cu testul grila. Citea problema de acolo si apoi marca raspunsul considerat ca fiind bun de catre fiecare, pe foaia de concurs. Cert este ca, cu putin timp inainte de expirarea timpului de examen, lui Mihai i-a trecut prin minte, habar nu am cum si de ce, nu sa dea foaia, ci sa dea cartea. S-a semnat pe ea, si s-a apucat sa transcrie raspunsurile pe carte, dar nu a mai avut mult timp pentru asta.
Iata incurcatura. Bine, bine, dar de ce sub punctajul minim? Pentru ca, am aflat ulterior, orice raspuns considerat gresit de catre examinator, nu numai ca nu era punctat, dar se scadea din totalul punctajului de pana la el.
Este evident faptul ca Mihai si examinatorul au avut puncte de vedere total diferite, nereusind sa ajunga la nici o intelegere cu acestia, doar ei aveau de respectat niste reguli.
La naiba! Ce kangaroo, asta este mai degraba mersul racului, iar Mihai nu a mai participat de atunci la astfel de concursuri.

Mama Anei era la fel de ingrijorata ca si mine, la vedera frumosilor nostri copii ca fiind ultimii pe lista. "Lasa draga, am incurajat-o eu, incurajandu-ma de fapt pe mine, nu stii ca cei din urma vor fi cei dintai?!"
Ea, Marina, mi-a zambit larg si m-a aprobat din cap, fara ca macar sa inteleaga o boaba din ce i-am zis eu acolo.
Famila Anei venea din Ucraina. Marina se casatorise cu tatal Anei, de origine roman, si hotarasera sa vina in Romania, iar asta se intamplase in urma cu putin timp fata de momentul concursului.
Intamplarea face ca tatal Anei, d-l Taranu, medic de profesie, sa fie si coleg de birou cu tatal lui Mihai, economist de profesie, iar Ana sa fie colega de banca a lui Mihai. Asta e ca in Grand Canyon, un film care mi-a placut mult.
Anii au trecut, copii nostri erau deja prin clasa a saptea, iar Marina invatase bine limba romana. Intr-una din zile, ne-am intalnit intamplator. Nu ne mai vazusem de ceva timp. Eu incetasem de mult sa-l mai insotesc pe Mihai la scoala, insa ea venea zilnic dupa Ana. Cred ca facea asta pentru ca se simtea foarte singura si simtea nevoia de a sta de vorba cu cineva.
Mi-a marturisit atunci ca Ana era foarte indragostita de Mihai, ca este prima ei dragoste si ca aceasta dragoste a facut-o sa se schimbe, sa devina si mai visatoare decat pana atunci, mai melancolica si extrem de nerabdatoare sa mearga la scoala.
Povestea asta a pur si simplu m-a induiosat. Era ca si cum retraiam, alaturi de ei, acea minunata varsta de trecere de la copilarie la adolescenta, cu tot ce implica ea.
Marina imi propuse, de dragul Anei, sa iesim impreuna la un suc, la o prajitura sau prin parc, ca astfel copiii sa petreaca mai mult timp impreuna, jenandu-se probabil sa lanseze in numele Anei o invitatie pentru Mihai. Ideea mi-a suras, dar nu puteam sa hotarasc eu in numele lui.
I-am vorbit despre asta, l-am intrebat ce parere are. Parea ca ma asculta cu mare atentie. Dar atunci cand i-am cerut sa-mi spuna parerea lui, a ridicat din umeri si mi-a adus la cunostinta, ca vrea sa-i cumpar nu stiu ce joc pe care il vazuse pe la desenele cu transformeri la care sa tot uita el.
I-am zis Marinei ca este bine sa-i lasam pe copii sa-si rezolve ei, intre ei toate aceste povesti, in care noi sa nu intervenim decat atunci cand suntem solicitate.
Jucaria despre care vorbeam mai sus costa destul de mult, dar i-am luat-o. Si lui Mihai si bunului sau prieten, Alec. Nu-mi propusesem asta, dar cand am vazut cum ii jucau ochisorii in cap si cum toata fata lui "striga" cat de mult si-o doreste, nu am rezistat si i-am luat si lui una.
Maria, maica-sa, m-a sunat cam suparata, ca de ce am facut asta fara acordul ei. Jumatate din suma o avea Alec la el, pe cealalta jumatate am suportat-o eu, i-am facut-o cadou, numai sa nu-l certe mama-sa.
Cert este ca baietii au fost extrem de bucurosi de noile lor jucarii, nu stiu insa, cat de bucuroasa a fost Ana.
Dar, vorba doamnei Simpson, cand ii spunea fiicei ei: "Esti femeie, poti suporta orice!".

:)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu