Memoriz


Am crescut mai aproape de familia mamei decat de cea a tatalui meu. Nu cred ca asa si-au propus ei, ci cred ca asta s-a intamplat pentru ca mama a ales sa ramana acasa ca sa ne creasca pe noi.
Prin asta se explica si faptul ca mie mi se pare foarte firesc sa-mi cer scuze atunci cand cred eu ca am gresit si sa spun multumesc atunci cand si cui consider eu ca merita sau ca este cazul. Se numeste "educatia celor 7 ani de acasa". Sapte ani in care nu am crescut cu responsabilitati de gat, nici inregimentati prin crese si gradinite. Sapte ani de libertate pe care ne-am petrecut-o jucandu-ne pe maidane sau prin curtea noastra, prin noroaie, sau prin parcuri. Sapte ani in care mama a spalat dupa noi de i s-au tocit mainile, in care ne-a hranit cu mancare proaspata si calda la fiecare masa. Sapte ani in care mama ne-a invatat cat de mult pretuieste un "iarta-ma" si un "multumesc", ne-a invatat si cum sa le rostim noi si cum sa le primim de la altii.

Imediat dupa razboi, sora cea mare a mamei, tanti Marioara a primit vestea ca sotul ei, Miron este dat disparut. Multi ani, cat el a fost in lagarele rusesti din Siberia, familia l-a crezut mort. Cand l-a zarit in poarta, la intoarcerea lui acasa, matusa-mea a lesinat. Unchiul ii povestea cum, cateodata, pe cand era in pericol de a ceda in fata foamei si a frigului si vrand sa se lase mortii, simtea deodata un intens miros de sarmale si de tuica, de paine calda si de alte mancaruri aburinde. Asta avea darul sa-i tina si de foame si de frig si de speranta. Matusa-mea il asculta si tragea concluzia:
-Astea erau pomenile pe care ti le faceam eu, barbate, crezandu-te mort!
Poate chiar asa si era, cine poate sti?
Si fratele mai mare al tatalui meu, nenea Zisu, a fost ani de zile prizonier la rusi.

Cine sunt eu? Sunt doar un copil care ani de-a randul a iubit sa fie aproape de ai lui. Ii asculta pe toti cu gura cascata si cu urechile palnie. Asculta povestile lor de viata. Cine sunt eu? Sunt un simplu om care se vede dator sa le spuna mai departe povestile lor, asa cum se pricepe sa o faca. Povesti care, nespuse, se pierd. Cum sa nu spun toate astea, cat timp am ajuns acum sa le pot pune cap la cap si sa incerc a le intelege.
Cum sa ma fac eu ca nu observ legatura pe care viata a facut-o intre oamenii ce i-am avut alaturi? Cum sa trec peste intamplarea in urma careia doi unchi ai mei au fost prizonieri la rusi, in timp ce bunicul lui Alexandru, Ivan, a fost pe vremea aceea gardian in lagarele ruseti, ca impotriva lui s-a pus la cale un asasinat de catre detinutii lor politici?
Ce pot eu mai mult sa fac decat sa povestesc despre ele, sa sper si sa-mi imaginez ca, facand asta, trag viata de maneca si o invit sa faca dreptate.

Polieta, tati Leta, este cea de-a doua dintre cei sapte frati ai mamei. Dupa colectivizare, dupa ce le-au fost luate pamanturile si animalele, carutele, treieratoarele, morile si ce mai aveau oamenii prin gospodarie, in incercarea de a le lua sufletele, a inceput exodul lor catre oras. Tanti Leta a fost prima care a plecat spre Bucuresti, Urziceniul fiind mult prea mic si mult prea aproape de satul lor. Era foarte tanara, foarte frumoasa si foarte talentata.
Preotul si dascalul din sat veneau la bunicul si il rugau sa o lase in continuare la scoala, ca este pacat de istetimea ei sa se piarda. Bunicul insa, s-a opus, spunand ca ea are altceva de facut.
Asa ca a ajuns la Bucuresti, fara multe cunostinte, fara sa stie exact ce va face. Nu stiu toate amanuntele, dar stiu ca a intrat ucenic la un atelier de croitorie. Client al atelierului era un domn in varsta, un grec cu o anumita pozitie sociala. Un domn cumsecade, elegant si pedant. Cum necum, tanti Leta s-a mutat impreuna cu el, la el acasa. A trait bine alaturi de el in sensul ca era respectata si ca nu ii lipsea nimic. Nu stiu cat a fost de fericita, stiu doar ca i-a pastrat o amintire frumoasa. Cu ajutorul lui, rand pe rand i-a adus in Bucuresti si pe ceilalti frati si i-a ajutat sa-si faca fiecare un rost al sau.
Dupa moartea batranului grec, tanti Leta s-a casatorit cu un consatean de-al lor, Zaharia, si s-au stabilit in Constanta. Mult a avut de suferit de pe urma lui. L-a iubit ca o nebuna, s-a pus aproape la picioarele lui, au avut impreuna doua fete, dar el niciodata nu i-a putut ierta faptul ca nu a fost virgina cand s-au casatorit. In fata lui nu aveau nici o valoare nici iubirea ei, nici "sacrificiul" pe care ea l-a facut, mai mult fortat, pentru fratii ei.
In timp ce femeia asta era o sfanta, pe el nu il interesa decat de gusa lui (si la propriu si la figurat).
Verile, cand mergeam la mare, la ei stateam. Dormeam pe unde apucam, chiar si pe balcon, de multi ce eram. Muncea tanti Leta pentru toti de dimineata pana-n noapte, dar nu am auzit-o odata sa se planga. De certat ne mai certa, dar nu o facea cu ura.
Cat eram mici, ne jucam cu ceilalti copii de la blocul lor de pe strada Crisana, toata ziulica. Dimineata mergeam la plaja ori in Mamaia, ori la Trei Papuci, iar seara stateam pe langa bloc. Nenea Zharia, sau Mosul cum ii spuneam noi, care era si administrator de scara, ne alunga mereu. Ba ca facem galagie, ba ca facem mizerie. Noi fugeam si cand eram suficient de departe de el ca sa nu ne poata prinde, ne intorceam si ii cantam in cor: "maresalul fara cal...na na na na....maresalul fara cal".
A murit ca un cacacios, la fel cum a si trait.
Tanti Leta are acum 86 de ani. Bea cafea, fumeaza si discuta politica. Nu prea mai poate sa merga pe distante mai, dar una peste alta e bine. Patru frati mai sunt acum in viata: ea, tanti Tanta, de 83, nascuta in aceeasi zi cu mine, mama care are 80 de ani si nenea Leon, de 73 de ani.
Acum vreo doua luni s-au certat. De ce credeti? Din cauza lui Iliescu.
Tanti Leta il blestema de mama focului (asa cum si cred ca merita), iar nenea Leon ii lua apararea:
-Comunistii m-au facut pe mine om, zice el. Daca nu erau ei, eu mergeam toata viata cu vaca la pascut.
-Comunistii te-au facut om, fratioare? Nu cumva eu am fost cea care ti-am deschis usa spre ceea ce esti acum?
Asa s-a suparat pe el, ca nici nu mai vrea sa-i vorbeasca.
O cred, o inteleg si o iubesc. Si pe nenea Leon il iubesc, ca este cel mai mic dintre frati si nu stie ce zice :)
Despre nenea Gigi am mai scris, iar despre nenea Petre nu stiu mai nimic. El inca de la plecarea lui din casa parinteasca s-a rupt de fratii sai. S-a considerat poate satisfacut si s-a multumit doar cu nevasta-sa, Adriana si cu cei doi copii, Leta si Paul. Nu mai stiu decat ca toti fratii s-au suparat pe el cand, la moartea bunicii, dupa sapte ani de boala la pat, complet paralizata, nenea Petre, indemnat de nevasta-sa, s-a tocmit cu ei pana la recuperarea ultimului banut cheltuit pentru mama lor. Erau genul de oameni care vedeau in ban mai multe decat in frati si in parinti. Erau genul de oameni care seara se multumeau doar cu un iaurt, ca sa-si poata cumpara masina. Au fost primii care au avut masina, dar au fost si cei care au lispsit de la toate petrecerile din familie. De aceea nici nu-i cunosc.
In timpul celor sapte ani de boala, pe bunica mea a ingrijit-o sora ei, tanti Lenuta. A ramas vaduva de razboi la numai cateva luni dupa cununie. De atunci a stat in casa bunicilor. Unde mancau noua guri, mergea si a zecea…
Am doar o amintire cu mamaia Ioana, de cand aveam eu patru ani. A venit la noi in vizita...in prag e mama :) O femeie imbrobodita si neagra din cap pana-n picioare. De cum am vazut-o am inceput sa plang de frica. "Vrajitoarea, vrajitoarea", tipam prin casa. Atunci am invatat eu pe pielea mea invatatura aia cu bataia e rupta din rai si pe sufletul meu de copil ca, decat sa-ti bati copiii, mai bine iti bati parintii, mosii si stramosii, dandu-le peste cap cu un palmier:)
In fine, tanti Leta imi povestea despre razboi. Aveau in gazda un ofiter german care le dadea ciocolata si zahar. Era un domn din toate punctele de vedere. 
Apoi imi povestea despre soldatii germani care, uitati in urma de catre superiorii lor, s-au refugiat in ceea ce le fusese pana atunci depozit de armament si munitie, deja gol. Le tremura sufletul de mila lor, atunci cand au intrat rusii si i-au omorat pe toti, ca pe niste sobolani. Pana la urma, tinerii aia, copiii aia nu avusesera ei nici o vina. 
Cand s-a auzit in sat ca au navalit rusii, mamaia Ioana si-a urcat copiii in pod, a tras scara dupa ea si au blocat usa. Bateau rusii in usa, dadeau cu pumnii si cu picioarele sa le deschida. Matusa Marioara o avea in brate pe verisoara mea Rodica, de numai cateva luni. S-a speriat si a inceput sa planga. I-a astupat mama-sa gura cu tzatza, ca sa nu le auda "infometatii" aia de jos. Pana la urma rusii n-aveau decat sa le ia si vaca si porcul si gainile, dar nu si pe copii.
Bunica sotului meu, Serafima, a trait pe viu blocada Leningradului. Sotul ei era pe front si unicul ei copil, soacra mea, care avea pe atunci sase ani, a fost evacuata si a petrecut cei trei ani intr-o colonie din Urali, fara ca Serafima (strabunica copiiilor mei) sa stie ceva despre soarta ei. Ea a fost consemnata sa ramana in oras pentru a lucra in nu stiu ce uzina ce producea pentru razboi. A fost o perioada din viata ei despre care a refuzat sa vorbeasca.
Socrul meu, Ilie, a fost orfan de mic. Mama-sa a murit la nastere. La cativa ani a fost dat copil de trupa si a crescut prin tot felul de garnizoane, printre straini, el stie ce si cum a fost. Nu stiu, ca nu ne-a povestit niciodata. Apoi conjunctura interna si internatioanala a facut ca el sa fie trimis la Leningrad, unde a absolvit Academia de Marina Militara. Acolo a cunoscut-o pe soacra-mea, Galina Ivanova, de care s-a indragostit lulea. De ea si de familia ei, care i-a devenit familia ce el nu a avut-o niciodata. Dupa ’65 a fost obligat sa aleaga intre ea si cariera militara. A ales-o pe ea. Acum traiesc amandoi din pensia lui de inginer. Are colegi de academie care sunt amirali. Chestie de alegere.
Cam atat.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica