Memoriz

Am crescut mai aproape de familia mamei decât de cea a tatălui meu. Nu cred că așa și-au propus ei, ci cred că asta s-a întâmplat pentru că mama a ales să rămână acasă că să ne crească pe noi.
Prin asta se explică și faptul că mie mi se pare foarte firesc să-mi cer scuze atunci când cred eu că am greșit și să spun mulțumesc atunci când și cui consider eu că merită sau că este cazul. Se numește "educația celor 7 ani de acasă". Șapte ani în care nu am crescut cu responsabilități de gât, nici înregimentați prin creșe și grădinițe. Șapte ani de libertate pe care ne-am petrecut-o jucându-ne pe maidane sau prin curtea noastră, prin noroaie, sau prin parcuri. Șapte ani în care mama a spălat după noi de i s-au tocit mâinile, în care ne-a hrănit cu mâncare proaspătă și caldă la fiecare masă. Șapte ani în care mama ne-a învățat cât de mult prețuiește un "iartă-mă" și un "mulțumesc", ne-a învățat și cum să le rostim noi și cum să le primim de la alții.
Imediat după război, sora cea mare a mamei, tanti Mărioara a primit vestea că soțul ei, Miron, este dat dispărut. Mulți ani, cât el a fost în lagărele ruseșți din Siberia, familia l-a crezut mort. Când l-a zărit în poartă, la întoarcerea lui acasă, mătușa mea a leșinat. Unchiul îi povestea cum, câteodată, pe când era în pericol de a ceda în fața foamei și a frigului și dorea să se dea morții, simțea deodată un miros viu de sarmale și de țuică, de pâine caldă și de alte mâncăruri aburinde. Asta avea darul să-i țină și de foame și de cald și de speranță. Mătușă-mea îl asculta și zicea :
-Astea erau pomenile pe care ți le făceam eu, bărbate, crezându-te mort!
Poate chiar așa și era, cine poate ști?
Și fratele mai mare al tatălui meu, nenea Zisu, a fost ani de zile prizonier la ruși.

Cine sunt eu? Sunt doar un copil care ani de-a rândul a iubit să fie aproape de ai lui. Îi asculta pe toți cu ochii larg deschiși, gura închisă și cu urechile pâlnie. Ascultam poveștile lor de viață. Cine sunt eu? Sunt un simplu om care se vede dator să le spună mai departe, așa cum se pricepe să o facă. Poveșți care, nespuse, se pierd. Cum să nu spun toate astea, cât timp am ajuns acum să le pot pune cap la cap și să încerc a le înțelege.
Cum să mă fac eu că nu observ legătura pe care viața a făcut-o între oamenii ce i-am avut alături? Cum să trec peste întâmplarea în urma căreia doi unchi ai mei au fost prizonieri la ruși, în timp ce bunicul lui Alexandru Stoica, Ivan, a fost pe vremea aceea gardian în lagărele ruseti, că împotriva lui s-a pus la cale un asasinat de către deținuții lor politici?
Ce pot eu mai mult să fac decât să povestesc despre ele, să sper și să-mi imaginez că, făcând asta, trag viață de mânecă și o invit să facă dreptate.
Polieta, tati Leta, este cea de-a două dintre cei șapte frați ai mamei. După colectivizare, după ce le-au fost luate pământurile și animalele, căruțele, treierătoarele, morile și ce mai aveau oamenii prin gospodărie, în încercarea de a le lua și sufletele, a început exodul lor către oraș. Tanti Leta a fost prima care a plecat spre Bucureșți, Urziceniul fiind mult prea mic și mult prea aproape de satul lor. Era foarte tânăra, foarte frumoasă și foarte talentată.
Preotul și dascălul din sat veneau la bunicul și îl rugau să o lase în continuare la școală, că este păcat de istețimea ei să nu fie crescută. Bunicul însă, s-a opus, spunând că ea are altceva de făcut.
Așa că a ajuns la Bucureșți, fără multe cunoștințe, fără să știe exact ce va face. Nu știu toate amănuntele, dar știu că a intrat ucenic la un atelier de croitorie. Client al atelierului era un domn în vârstă, un grec cu o anumită poziție socială. Un domn cumsecade, elegant și pedant. Cum necum, tanti Leta s-a mutat împreună cu el, la el acasă. A trăit bine alături de el în sensul că era respectată și că nu îi lipsea nimic. Nu știu cât a fost de fericită, știu doar că i-a păstrat o amintire frumoasă. Cu ajutorul lui, rând pe rând i-a adus în Bucureșți și pe ceilalți frați și i-a ajutat să-și facă fiecare un rost al sau.
După moartea bătrânului grec, tanti Leta s-a căsătorit cu un consătean de-al lor, Zaharia, și s-au stabilit în Constanța. Mult a avut de suferit de pe urmă lui. L-a iubit că o nebună, s-a pus aproape la picioarele lui, au avut împreună două fete, dar el niciodată nu i-a putut ierta faptul că nu a fost virgină când s-au căsătorit. În fața lui nu aveau nici o valoare nici iubirea ei, nici "sacrificiul" pe care ea l-a făcut, mai mult forțat, pentru frați.
În timp ce femeia asta era o sfânta, pe el nu îl interesa decât de gușa lui (și la propriu și la figurat).
Verile, când mergeam la mare, la ei stăteam.
Dormeam pe unde apucam, chiar și pe balcon, așa mulți eram. Muncea tanti Leta pentru toți de dimineață până-n noapte, dar nu am auzit-o odată să se plângă. De certat ne mai certa, dar nu o făcea cu răutate.
Cât eram mici, ne jucam cu ceilalți copii de la blocul lor de pe stradă Crișana, toată ziulica. Dimineață mergeam la plajă ori în Mamaia, ori la Trei Papuci, iar seara stăteam pe lângă bloc. Nenea Zharia, sau Moșul cum îi spuneam noi, care era și administrator de scară, ne alunga mereu. Ba că facem gălăgie, ba că facem mizerie. Noi fugeam și când eram suficient de departe de el că să nu ne poată prinde, ne întorceam și îi cântăm în cor: "mareșalul fără cal...na na na na....mareșalul fără cal".
A murit că un cacacios, la fel cum a și trăit.
Tanti Leta are acum 86 de ani. Bea cafea, fumează și discuta politică. Nu prea mai poate să mergă pe distanțe mai, dar una peste alta e bine. Patru frați mai sunt acum în viață: ea, tanti Tanța, de 83, născută în aceeași zi cu mine, mama care are 80 de ani și nenea Leon, de 73 de ani.
Acum vreo două luni s-au certat. De ce credeți? Din cauza lui Iliescu.
Tanti Leta îl blestema de mama focului (așa cum și cred că merită), iar nenea Leon îi lua apărarea:
-Comuniștii m-au făcut pe mine om, zice el. Dacă nu erau ei, eu mergeam toată viață cu vaca la păscut.
-Comuniștii te-au făcut om, frățioare?
Nu cumva eu am fost cea care ți-am deschis ușa spre ceea ce eșți acum?
Așa s-a supărat pe el, că nici nu mai vrea să-i vorbească.
O cred, o înțeleg și o iubesc. Și pe nenea Leon îl iubesc, că este cel mai mic dintre frați și nu știe ce zice :)
Despre nenea Gigi am mai scris, iar despre nenea Petre nu știu mai nimic. El încă de la plecarea lui din casa părintească s-a rupt de frați săi.
S-a considerat poate satisfăcut și s-a mulțumit doar cu nevasta-să, Adriana și cu cei doi copii, Leta și Paul. De aceea nici nu-i cunosc.
În timpul celor șapte ani de boală, pe bunica mea a îngrijit-o sora ei, tanti Lenuța. A rămas văduvă de război la numai câteva luni după cununie. De atunci a stat în casa bunicilor. Unde mâncau nouă guri, mergea și a zecea…
Am doar o amintire cu mamaia Ioana, de când aveam eu patru ani. A venit la noi în vizită...în prag e mama :) O femeie îmbrobodită și neagră din cap până-n picioare.
De cum am văzut-o am început să plâng de frică. "Vrăjitoarea, vrăjitoarea", țipăm prin casă. Atunci am învățat eu pe pielea mea învățătură aia cu bătaia e ruptă din răi și pe sufletul meu de copil că, decât să-ți bați copiii, mai bine îți bați părinții, moșii și strămoșii, dându-le peste cap cu un palmier :)
În fine, tanti Leta îmi povestea despre război. Aveau în gazdă un ofițer german care le dădea ciocolată și zahăr. Era un domn din toate punctele de vedere.  Apoi îmi povestea cu lacfimi în ochi despre soldații germani care, uitați în urmă de către superiorii lor, s-au refugiat în ceea ce le fusese până atunci depozit de armament și muniție, deja gol. Le tremura sufletul de milă lor, atunci când au intrat rușii și i-au omorât pe toți, ca pe niște șobolani. Până la urmă, tinerii aia, copiii aia nu avuseseră ei nici o vină. 
Când s-a auzit în sat că au năvălit rușii, mamaia Ioana și-a urcat copiii în pod, a tras scara după ea și au blocat ușa. Băteau rușii în ușă, dădeau cu pumnii și cu picioarele să le deschidă. Mătușa Mărioara o avea în brațe pe verișoara mea Rodica, de numai câteva luni. S-a speriat și a început să plângă. I-a astupat mama-să gura cu țâța, că să nu le audă "înfometații" aia de jos. Până la urmă rușii n-aveau decât să le ia și vaca și porcul și găinile, dar nu și pe copii.

Bunica domnului Stoica, Serafima, a trăit pe viu blocada Leningradului. Soțul ei era pe front și unicul ei copil, soacra mea, care avea pe atunci șase ani, a fost evacuată și a petrecut cei trei ani într-o colonie din Urali, fără că Serafima (străbunica copiiilor mei) să știe ceva despre soarta ei. Ea a fost consemnată să rămână în oraș pentru a lucra în nu știu ce uzină ce producea pentru război. A fost o perioada din viața ei despre care a refuzat să vorbească.
Socrul meu, Ilie, a fost orfan de mic. Mamă-sa a murit la naștere. La câțiva ani a fost dat copil de trupa și a crescut prin tot felul de garnizoane, printre străini, el știe ce și cum a fost. Nu știu, că nu ne-a povestit niciodată.
Apoi conjunctura internă și internatioanala a făcut că el să fie trimis la Leningrad, unde a absolvit Academia de Marină Militară. Acolo a cunoscut-o pe femeia de care s-a îndrăgostit pe viață, Galina Ivanova. De ea și de familia ei, care i-a devenit familia pe care el nu a avut-o niciodată. După ’65 a fost obligat să aleagă între ea și cariera militară. A ales-o pe ea. Acum trăiesc amândoi din pensia lui de inginer. Are colegi de academie care sunt amirali. Chestie de alegere.
Cam atât despre maman :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot