"~escu"


Inca din 1988 lucram la “Fabrica”. Ma angajasem acolo la interventia socrului meu. Induiosat fiind de drumurile zilnice pe care le bateam prin tot orasul (din Drumul Taberei in Baneasa, din Baneasa in Romana si din Romana inapoi acasa) s-a hotarat, dupa mai bine de doi ani, sa ma ajute. Avea pe vremea aceea o functie similara cu cea a inginerului sef.
Eu eram studenta in anul patru la facultatea de comert, iar pentru ca la “Desfacere” lucra deja sotul meu, mie mi-a propus un post la contabilitate. Un post pe care nu l-am primit, din motiv ca cel ce pe vremea aceea detinea functia de contabil sef, nu avea studii superioare, motiv din care ii alunga din start din preajma lui pe toti cei ce i-ar fi pus in pericol scaunul de sef. D-l Lupu, omul de la preturi, m-a luat atunci sub aripa sa protectoare, in atelierul de proiectare. Nu faceam mai nimic toata ziulica. Nici eu si nici ceilalti vreo 25 de ingineri, proiectanti, tehnicieni si desenatori. Unica perioada in care s-a muncit pe branci si cu frica in san, a fost cu ocazia amenajarii magazinului Junior, al carui plafon cazuse in sarcina fabricii noastre si la a carei inaugurare participa insusi tovarasu’. Pentru asta s-au comandat profile din tabla de inox de cea mai buna calitate si vopsea ivoar ( ma rog, ivoriu). Tin minte ca dupa finalizare, toti aveam bucatariile si baile vopsite in aceeasi nuanta si oale de inox de f. f. buna calitate.
De la d-l Lupu am invatat eu sau nu despre preturi, dar ceea ce mi se pare mai valoros din tot ce-am aflat eu de la omul acela, au fost cartile lui Damian Stanoiu. D-l Lupu era bibliotecarul Fabricii.
In fabrica lucrau cam 1000 de oameni, din care vreo 200 erau tesa. Era unica fabrica de profil din tara. Nu stiu exact povestea muncitorilor. Stiu doar ca se lucra in trei schimburi, iar din cele opt ore pe schimb, nu se lucra efectiv mai mult de 3-4. In rest se manca, se bea si se dormea. Toti, dar toti furau: mai un cornier, mai niscaiva elementi de sudura, mai niste suruburi…isi inchideau oamenii balcoanele, isi amenajau boxele pentru muraturi, mai un ciubuc, mai o actiune tovaraseasca.
Din acei 200 din “personalul tesa”, cei mai multi eram familii: 3 din fam. Ionescu, 3 din alta fam. Ionescu, 3 din fam. Stoica, 2 din fam. Toma, 2 sau 3 din fam. Ene, 3 din fam. Radu, 2 din fam. Marcu, 3 din fam. Curcan, 2 din fam. Cana, 2 din fam. Octavian, 2 din fam. Petrescu, 3 din fam. Baghiu etc.etc.….ca sa nu mai zic acum nimic despre concubinaje, amantlac si cumetrii. Era un mod de viata, era o adevarata conceptie despre lume si viata pe care am cunoscut-o in cele trei intreprinderi in care am lucrat in cei cinci ani pe vremea comunismului.
Oamenii erau impacati cu acel mod de viata: mai o prima, mai o depasire de plan, mai un ciubuc, mai o casa de la stat, vara la mare cu bilet de la sindicat, iarna la tratament…viata era usoara si chiar frumoasa pentru cei mai multi. Pentru cei mai multi care se plafonasera si se izolasera intr-o lume a lor atat de mica: un apartament intr-un bloc cat o cutie de chibrituri, fara carti si bilete la teatru, fara dorinta de a vedea lumea mai mult decat prin casetele video.
Cati isi doreau pe atunci, cu adevarat, mai mult decat mancare pe masa si caldura in case?! Cati, daca in ‘90, 90% au votat cu Iliescu, parintele neocomunismului?!
Cati si-au dorit cu adevarat o reala schimbare?! Poate doar cei ce au sprijinit Proclamatia de la Timisoara si au fost sufletul Pietei Universitatii.
Romanul n-ar recunoaste neam ca a gresit! Romanului ii place sa-si gaseasca scuze, sa-i acuze pe oricine altcineva dar nu pe ei insisi, romanului ii place sa se victimizeze si ii mai place al dracului de mult, festivismul ieftin.
Ziua de 21 dec. 1989 ne-a prins la servici ca oricare alta zi. Tot ce stiam despre Timisoara era ceea ce ascultasem la Europa Libera, un post foarte bruiat in acele zile. Doar familia Marcu, sot-sotie, a intors spatele tuturor, si-au lipit fruntile pe geam si toata ziua au privit in gol, refuzand pana sa ne si salute. Noi toti ceilalti, dadeam in bobi c-o fi si o-mparti.
Barbatii pana-n 35-40 de ani au fost scosi la manifestatie. Imediat ce au plecat, portile fabricii, pana atunci larg deschise, au fost ferecate. Ascultam la radio cu sufletul la gura, sperand ca ceva sa se intample. In clipa cand transmisiunea s-a intrerupt, am vrut sa plec spre Piata Palatului. D-l Cana, seful de la proiectare, mi-a spus:
-Du-te, Ani, fugi….dar as fi fost mult mai incantata daca ar fi venit cu mine!
Sotia sa, Mariana, m-a tras de mana:
-Esti nebuna? Unde te duci? Ti s-a urat cu binele!?
Dupa cca o ora, au inceput sa vina baietii care fusesera la manifestatie. Erau lac de apa. Fugisera si se calcasera in picioare in degringolada ce se iscase. Nu stiam daca sa ma bucur ca i-am vazut nevatamati, sau sa ma supar pe ei pentru lasitatea de care dadusera dovada.
-Lasitate, mi-au zis ei? Mai vorbim noi despre asta! Totul a fost si este o improvizatie! Ce-ti imaginezi tu?!
Am ajuns in centru abia in dupa amiaza zilei de 22, dar asta nu se pune, caci dupa razboi, multi viteji se arata. In ziua de 23, insa, am plecat de nebuna sa apar radioul, sediul sau fiind mai aproape de locul unde locuiam, decat cel al televiziunii.
Daca ar fi sa ma intrebe pe mine cineva pe tema teroristilor, as spune ca astfel de apeluri au fost singurele acte de terorism comise de catre asa zisii revolutionari!
Intersectia Berzei cu Stirbei Voda, Virgiliu si gen. “Burtalau” era blocata de taburi. Se tragea in draci, iar noi orbecaiam pe acolo fara sa realizam macar cat de inconstienti am fost. Doua case ardeau. Fostii proprietarii incercau sa salveze ce se mai putea. Erau ajutati de “oameni de bine” dintre care unii fugeau cu ce apucasera sa puna mana.
Blocul de langa cladirea RATB-lui era inca nefinisat. La cate o rafala mai zdravana, ne adaposteam pe dupa coloanele de sustinere. Tin minte ca primul care s-a ascuns era un militar in termen, un biet copil. Era alb la fata si tremura ca varga. Se tinea de arma ca de un punct de sprijin. Ii era atat de frica, incat pur si simplu a lesinat.
Pe langa taburi erau subofiteri care dadeau haotic tot felul de ordine. Mai venea cate un civil si tipa agitat ca de la nu stiu ce fereastra a unui bloc s-a tras. Ofiterului ii era suficient atat, ca sa indrepte tirul catre fereastra respectiva. Se tragea in draci, dar eu nu am vazut timp de 2-3 ore cat am stat acolo, nici un mort, doar un singur ranit.
In tot haosul acela, la un moment dat, d-l Antoniu, colegul cu care plecasem plini de avant revolutionar de la fabrica, s-a asezat pe bordura, a scos pachetelul din geanta, a inceput a coji tacticos un ou fiert tare pe care l-a savurat in liniste. Omului i se facuse foame. Dupa ce si-a mancat oul, mi-a zis ca e cazul sa plecam spre casele noastre...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica