“Doamna Stanca”

21. 11. ‘08

Si la Kilipirim si la Gaudeamus m-am intalnit cu fosti colegi de la editura la care am lucrat. Drag mi-a fost intotdeauna si drag mi-a fost si ieri cand le-am vazut pe d-na Emilia si pe Licuta, doua femei "bune la toate in acea firma".
Licuta este femeia care face curat. Ieri era la targ, un soi de "ochi in plus" pe langa casa de marcat.
Am intrebat-o despre baiatul ei, despre care stiam ca este elev. A terminat anul acesta liceul, dar a picat bacul la limba romana si in sesiunea de vara si in cea de toamna.
-Ce sa-i fac, ma intreba? Acum lucreaza ca mecanic auto.
Mai mult ca sigur ca nici ai lui nu s-au prea omorat cu scoala, dar acum au casa lor si isi castiga fiecare painea muncind si facand ceea ce stiu ei mai bine. As spune mai degraba ca Licuta duce o existenta banala, dar de cate ori am intalnit-o, eu nu am vazut-o pe aceasta femeie a fi rusinata de munca ei (pe care chiar si-o face bine), vesnic cu zambetul pe buze si cu fata ei frumoasa, senina si luminoasa, chiar daca culoarea pielii ei este specifica etniei sale.
D-na Emilia este o femeie acum trecuta de 50 de ani. In perioada '96-2000
s-a pensionat de la locul de munca pe care il avea pe atunci. Tin minte in perioada aceea era o moda a pensionarilor. Guvernul tolera aceasta situatie, considerand probabil ca era mult mai comod pentru el ca sa plateasca niste pensii infime pentru ani multi de munca, decat sa plateasca ajutoare de somaj, sa se preocupe de crearea de noi locuri de munca, de reorientarea profesionala sau de incurajarea si sustinerea initiativelor particulare.
D-na Emilia nu s-a multumit cu acea pensie, de altfel, daca ar fi facut-o ar fi intrat cu succes in randul muritorilor de foame. Avea ambii copii la varsta liceului si trebuia sa le asigure acestora macar niste conditii decente de trai si de invatatura. D-nei Emilia i-ar fi placut sa fie profesoara de limba franceza. De ce nu si-a vazut implinit visul, asta nu mai stiu.
Oricum, ce am vrut sa spun este ca niciodata, de cand o stiu eu, nu a zis "NU" atunci cand a fost solicitata sa preia si sa rezolve o anumita problema. Asta, intr-un fel era bine, intr-un fel era rau. Era bine pentru ca atunci cand aveai nevoie sa rezolvi o situatie si nimeni altcineva nu era dispus sau motivat sa o faca, stiai ca d-na Emilia o rezolva.
In fine, o rezolva la nivelul ei de intelegere, dar cel putin incerca mereu sa dea tot ce avea mai bun din ea. Era rau pentru ea, ca salariat, pentru ca tolera o situatie care nici nu ar fi trebuit sa existe: statea la servici oricat era nevoie de ea, facea cam de toate, venea sambata, duminica, fara ca macar sa-si ceara drepturile de salariat prevazute de lege si de codul muncii.
Ce am admirat la Emilia este ca a invatat sa faca de toate, fara sa se impiedice de varsta ei, de lipsa de pregatire in domeniu. Acum lucreaza la facturare, chiar daca pana mai acum doi ani nici macar nu stia de unde se porneste calculatorul.
Ieri imi spunea:
-Nu ma dau pe fetele astea tinere!
Stiu ce a vrut sa spuna. Mi se plansese un alt coleg de la distributie:
-Ani, daca le iau pe fetele astea doua de la facturare la targ, nu mai ramane nimeni in firma sa faca un aviz de marfa sau o factura. Au angajat numai economisti la contabilitate, care spun ca nu este treaba lor sa faca facturi.
Copiii d-nei Emilia sunt acum mari, au terminat liceul, facultatea si acum sunt la varsta la care ar trebui doar sa iubeasca. Ei lucreaza si viseaza sa-si faca o casa lor. Au intrat, cum se spune, in paine, dar painea nu este tocmai atat de dulce si de pufoasa cum si-o imaginau. Realitatea de zi cu zi le-a cam spulberat din pacate visele si i-a cam ancorat in temerile zilei de maine.
Baiatul a incercat sa munceasca prin Germania, fata lucreaza la nu stiu ce firma de renume, pleaca dimineata, vin seara, nu mai au timp de nimic.
Baiatul s-a indragostit si si-a adus aleasa inimii in casa parinteasca.
D-na Emilia ajunge acasa de la servici, face mancare, spala vase si rufe, calca, face curat, isi ingrijeste familia. De unde ar fi sosit timpul ca puii sa-si ia zborul din cuib, alti pui au venit in cuibul ei. Nu stiu exact ce este in sufletul ei, dar d-na Emilia este vesela mereu, rade, zambeste si face glume.
O astfel de femeie ma face sa ma simt usor incomodata de motivele mele de nemultumire pe care le gasesc la tot pasul.
In rest, tinerii mei colegi, Gabi si Dragos, la nici 30 de ani de viata si dupa 3-5 ani de casnicie, sunt proaspeti divortati...greu baieti, greu...la deal cu boii mici.
Imi amintesc de ce povestea Johnny Raducanu intr-un interviu dat in urma cu ceva timp la TVR Cultural, parca:
"Cand copiii au crescut si au plecat fiecare pe drumul lui, a venit sotia la mine si mi-a spus:
-Mi-am facut datoria fata de familie si de societate. A sosit momentul ca de acum, atat cat mai am de trait, sa traiesc doar pentru mine, asa cum vreau, cum simt si cum imi doresc!
-Si dvs. ce ati avut de spus, il intreaba reporterul.
-Am inteles-o si i-am respectat dorinta".

:)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica