miercuri, 28 septembrie 2011

De ce nu-l pot iubi pe Mircea Cărtărescu


Niciodata nu i-am vazut pe parintii mei numarandu-si banii si calculand bugetul familiei. Niciodata. In casa era un singur salariu si cinci persoane. Mamei i-ar fi placut si ei sa-si decoreze casa in pas cu moda, tata insa, era adeptul (avand in vedere conditiile acelor vremuri) unui trai care sa nu starneasca si sa atraga invidiile celorlalti. Ii lasa mamei in fiecare zi banii de cosnita, pe care mama ii impartea si-i cheltuia dupa prioritati de ea gandite si stabilite: mai intai hrana proaspata de zi cu zi, apoi noi, cele trei fiice ale ei, apoi tata si abia apoi ea. Ei, insa, nu-i trebuia mai nimic, niciodata. Sau poate ca-i trebuia, dar noi nu am stiut, pentru ca ea a ascuns foarte bine aceste “trebuinte” ale ei.
Din cand in cand mai rasarea in casa noastra un covor nou, lucrat la Cisnadie, pentru ca stia ea ca astea erau de cea mai buna calitate. Covor care venea intr-o completa armonie cu noua perdea de la Pascani si noile draperii din plus bogat, pe care cu manutele ei le cususe in cute ondulate si pline pana la voluptate.
Tata venea de la servici, vedea minunea si se incrunta nemultumit fiind de faptul ca mama trecuse peste cuvantul lui. Noi asteptam cu sufletul la gura sa vedem care va fi deznodamantul unui asemenea conflict familial. Tata se schimba in hainele de casa, se aseza la masa frumos asezata, era servit cu felul unu, felul doi si desert, apoi zambetul ii revenea pe fata, pentru ca ii placea ceea ce vedea: femeia lui, casa lui, copiii.
Casa aceea a parintilor mei a fost ca un hotel. Neamuri venite din toate partile tarii, simple cunostinte si chiar straini erau adapostiti si asezati la masa, oridecate ori aveau treaba prin Bucuresti. Asta, pe de-o parte, pentru ca se afla in imediata apropiere a Garii de Nord si, pe de alta parte, pentru ca parintii mei nu concepeau sa refuze un ajutor ce le-a fost cerut si pe care ei aveau posibilitatea sa-l ofere. Si pentru ca toate acestea nu au putut fi cuprinse doar intr-un nume, ele s-au numit, ca antonime ale meschinariei si zgarceniei: ospitalitatea, generozitatea si felul de-a fi al romanului obisnuit.


Am plecat din casa parintesaca la 22 de ani cu ceea ce viata si Dumnezeu m-au inzestrat: eu insami si nimic mai mult, daca este sa fac abstractie de cele doua perne, o plapuma si cateva lenjerii de pat, toate lucrate la comanda si pe care mama mi le-a daruit. Aidoma si surorile mele.
Azi traieste doar mama, care are 80 de ani. Tata s-a pensionat la 62 de ani si la 67 de ani a murit. Mama are o pensie de 300 de ron, mai degraba datorita tatei, pentru ca pensia ei fusese initial de 120 de roni, urmare a hotararii ei de a se “sacrifica pe altarul familiei”. Mama mea nu-si dramuieste banii, pentru ca noi, cele trei fete ale ei, niste “celebre anonime” si niciodata "bugetare", avem acum, pe langa copiii, sotii si casele noastre, posibilitatea de a o sustine material si de a-i asigura o batranete demna si decenta.

Am fost si sunt un om integru si intreg. Nu m-am divizat niciodata spre o directie anume, stanga, dreapta, sus, jos, mai mult decat mi-a permis legatura pe care am avut-o dintotdeauna cu mine insami. Am privit la cei de sus si am vazut astfel nivelul maxim la care mi-am dorit sa ajung. Am privit la cei de jos, si astfel mi-am fixat niste limite si mi-am stavilit caderea. Am privit la stanga si am privit la dreapta, inainte si inapoi, am privit de jur imprejurul meu si am vazut ca nu “exista cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei”, pentru ca fiecare dintre noi este propria sa performanta si de aceea nu inteleg de ce trebuia si trebuie mereu ca altcineva sa le asigure protectie fata de ei insisi. Si tot de aceea nu-i pot numi pe toti acestia “compatrioti” de-ai mei aproape de care sa fiu cu trup si suflet, pentru ca patriotii se avanta in lupta pregatiti sa sacrifice ceea ce au ei mai scump, viata lor, nu asteapta intr-o dulce ori amara inertie, blazare, plictiseala, lehamite, nesimtire ori nepasare, momentul cand au sa fie "sacrificati". Ori pe cei care nu realizeaza nici acum situatia in care s-au pus, pentru ca nu au vazut niciodata, cu clarviziune, dincolo de propria ograda, desi au excelat in intregul proces al caprei vecinului, de la conceptia in sine si pana la tapul ispasitor.


Exista o vorba din batrani: “Nu-i prost cel ce cere, e prost cel ce da!”
Poate ca inainte de a incerca sa intelegi de ce li se ia painea de la gura celor ce depind acum de stat, de a intelege de ce statul a ajuns acum in postura de odiosul si sinistra sa procedura de executare silita, ar trebui sa cauti a intelege cine sau ce este statul.
Ce este “statul”? O componenta a familiei lexicale a verbului “a sta”? Sau poate un mod de viata, o filosofie, o religie. Pentru ca inainte de a li se fura banii, oamenilor li s-au furat mintile si sufletele cu ajutorul unei doctrine religioase nascocita, pusa in fapt si intretinuta de catre teologi, prin care oamenii au fost invatati sa rabde, sa ierte, sa intoarca si obrazul celalalt si, cel mai trist dintre toate, sa nu judece. O doctrina prin care oamenii au fost invatati ca nu au nici o putere, ca sunt nimeni si nimic, ca nu pot face nimic in afara vointei celui de sus. Cine este cel de sus, mai exact, cel in mainile caruia/carora, oamenii si-au pus soarta si destinul?!
Eu nu pot intelege de ce biserica, prin reprezentantii ei, institutia in care oamenii au cea mai mare incredere, nu le vine acestora in ajutor, nici macar atunci cand oamenilor le este amenintata chiar viata, amenintare ce vine dinspre statul laic, ce are de partea sa fortele coercitice si de control, platite si intretinute pe banii celor multi.
Nu pot intelege de ce tocmai acum, cand ar fi fost momentul ca biserica, in frunte cu patriarhul, unicul ce ar avea puterea de a-i aduna pe toti oamenii sub acelasi stindard al coeziunii impotriva statului mafiot si tiganesc, nu numai ca sta de o parte, dar iese la cersit de fonduri pentru a noua constructie, iar patriarhul ni se infatiseaza in toata hidosenia sa “anticristica”, in toata josnicia, aidoma unei icoane a minciunii, sireteniei si hotiei.
Nu pot sa inteleg de ce nimeni, nici un om de presa, nici un scriitor, nici un reprezentant al culturii nu bate obrazul patriarhului si prin el, al intregii biserici, ci dimpotriva, se mai si gaseste cate unul care se face complice al acestei imagini parazitate si pline de purici.

Cine este statul roman? Statul asta sarac, ajuns acum in situatia de a-si taia picioarele si mainile, taind veniturile batranilor, si chiar capul, avand in vedere ca profesorii si medicii pot fi considerati floarea intelectualitatii si etalon al ideii de “studii superioare” si, in aceeasi masura, pricipalii vinovati ai actualei situatii din sistemul de invatamant si de sanatate. Pe de-o parte pentru ca timp de 20 de ani nu au fost capabili sa puna piciorul in prag si sa obtina drepturile ce considerau ei ca li se cuvin, lasandu-se reprezentati si, mai mult, mandatand spre a le fi reprezentanti ori pe niste caraghosi, ori pe niste banditi. Pe de alta parte, pentru ca n-am auzit de la ei in tot acest timp, sa revendice dreptul de a fi ei cei ce vor aduce schimbarea si modernizarea sistemului. Au stat in toata perioada asta cu gura cascata spre ministru si minister, spre structurile ierarhic superioare, inghitind tot ce li s-a dat spre inghitire. Si daca ar fi fost numai asta, dar au dat mai departe si au implementat acest perpetuu rateu transmis de sus in jos. Ori asta se oglindeste in societate, in care lipsa de cultura si de educatie, tupeul si nesimtirea sunt puse la loc de cinste.
Poate ca unul cu studii medii sau fara studii, asa cum insasi societatea i-a numit, pot fi mai usor manipulabili sau dusi cu presul, insa nu gasesc nici o scuza acestor exponenti ai culturii si educatiei, in esecul lor in ceea ce eu numesc “respect de sine”. Ori daca tu, unul, te complaci si te complici in aceasta situatie, nimeni nu te poate salva.

Clasa politica este numai interfata. Papusile “afaceristilor capusari” si ale mafiotilor ce au impus votarea unor legi care sa-i favorizeze, pentru ca nici un astfel de contract de capusare nu s-a desfasurat in afara legii. Totul este legal, iar pentru asta, mai vinovati decat politicienii, sunt mosii de la curtea constitutionala si din magistratura, cei platiti din banii nostri, ca vrem, ca nu vrem, sa apere legea. Ceea ce si fac. Pentru ca nu le-a cerut nimeni sa-i apere pe oameni, de cei ce-i fura cu legea de partea lor.
Si cine oare ar putea sa ne apere pe toti, de coruptia celor platiti din banii nostri, sa ne apere de corupti.
Raspunsul este unul: dreptatea divina, si care se afla in plina procesualitate, fara ca cei mai multi sa bage de seama.

Si, total lipsit de cinism, inchei prin a spune ca asistam la o lupta pe care Gogu si Dorel, in loc sa o duca cu propriile probleme, frici, limite, interese, au ales sa se lupte intre ei, toti gogii si doreii, atat cei de la baza piramidei, cat si de la varful acesteia. Cine va castiga aceasta lupta, este Vinovatul ce va trebui sa raspunda, sa plateasca.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu