miercuri, 24 august 2011

Naratiune

Narta era total dezorientata. Locul unde aterizase parea ca devine din ce in ce mai ingust pe masura ce inainta. Desi peisajul ii parea a fi unul de desert, de uscaciune si de secatura, nu intelegea cum de terrierii erau atat de zburdalnici. Unii, cei mai multi, mergeau in pas de mars, adica se marsaluiau unii pe ceilalti si-si dadeau suturi care pe unde apucau.
Daca nu mergeau in pas de mars, atunci sigur mergeau in pas de defilare: unii defilau cu zambetul pe buze dar cu gandul rau in minte, altii cu diplomele adunate, altii defilau cu portofolii intregi de orice natura, unii cu succesele lor inregistrate la OSIM sau recunoscute NOBEL, altele cu silicoanele, unii cu muschii si tot asa.
Narta intra si ea in pas de defilare, dar in scurt timp realiza ca nu prea are cu ce, ca nimic din tot ceea ce avea ea, natura ei, felul ei de a fi nu prea se incadrau in standardele de defilare.
Atunci incepu a se vedea proasta, sluta si urata si se infurie foarte tare. Trecu si ea din pas de defilare in pas de mars, crezand ca astfel va avea ceva de castigat. Dar n-a castigat nimic. Poate doar experienta. Atunci se opri din marsaluit si nu-si mai dori altceva decat sa iasa din defileul acela cat mai repede. Crezu ca daca se intoarce din drum, va nimeri mai usor iesirea. De altfel avea impresia ca nu parcurse cine stie ce distanta si ca mai mult batuse pasul pe loc.
S-a intors din drum, dar asta nu i-a usurat deloc mersul ci dimpotriva, s-a dovedit a fi o adevarata aventura. Pentru ca intoacerea ce tocmai o facuse, s-a dovedit a fi un mers impotriva curentului. A unuia de turma. Incepand din acel moment, si-a spus Negoita, la fel ca tuturor celor care se straduiau sa gaseasca iesirea din acel defileu, stramtoare, depresiune sau cum naiba s-o fi mai numind.
Dar dificultatea cu care se inainta, multimea care tot curgea valuri, valuri potrivnice, ii impiedica pe acestia sa se apropie unul de celalalt. Cum erau gata sa se ia de maini, cum aparea cate-o ambuscada care ii indeparta in nou pe unii de altii. Si tot asa pana cand reusira sa se apropie si impreuna devenira mai puternici. Cate unul, cate unul, se adunara cam cati intrau intr-un autobuz cu burduf. Pe roti, ei se deplasau mai repede si mai usor, pana cand drumul lor lua o turnura cel putin ciudata. De unde pana atunci nu soseaua era de vina, ci blocajul dat de traficul pe contrasens, din acel punct incepand, ea lua forma unei scari.
Daca ea ar fi fost paralela cu orizontul, poate s-ar mai fi putut urca chiar si cu masina. Dar ea nu era paralela, ci perpendiculara pe orizont, astfel incat, fiecare treapta deveni un zid in calea lor. Pentru a putea inainta, era nevoie de doi pasi in loc de unul: primul in stanga, al doilea inainte si tot asa. S-au vazut nevoiti sa abandoneze mijlocul de transport in comun si sa porneasca fiecare pe picioarele lui, fapt ce avu ca rezultat despartirea lor.
Narta inainta fara ca macar sa mai stie daca face bine ceea ce face, daca mai are vreo sansa sa ajunga la iesire si, mai ales, daca iesirea aceea chiar avea s-o conduca acasa. In acel moment isi intalni calauza. Barbatul nu-i spuse nimic, nici un cuvintel, dar ea stia ca trebuie sa-l urmeze. Stia ca trebuie sa aiba incredere in el, fiindca alta posibilitate nu avea.
Au ajuns si au trecut pragul usii ce-i ducea spre libertate. Narta era fericita. Nu stia unde anume aveau sa ajunga, dar in mod sigur isi simtea sufletul usurat. Cum trecura pragul, Calauza se inscrise pe partea stanga a strazii aproape pustii, o strada luminata si aerisita. Narta l-ar fi urmat fara urma de indoiala daca nu ar fi vazut, de cum a trecut prin usa aceea, un copil de doar cativa anisori. Nu era nici fetita cu chibriturile si nici Cuore inima de copil, ci era o fetita cu bere. In mana dreapta tinea sticla din care turna in paharul pe care il avea in mana stanga. Narta ramase tintuita locului. Nefirescul acelei imagini o determina sa se opreasca din drum si sa intre in vorba cu ea.
Calauza o astepta pret de cateva momente, o lasa sa inteleaga din priviri ca nu intra in obligatia ei sa faca asta, dar ca alegerea ii apartine. In clipa in care Narta o intreba pe fetita ce face, Clauza disparu.
Fetita era vesela, plina de inocenta si parea ca nu face altceva band berea aceea decat sa imite ceea ce vazuse la parintii ei.
-Te-ai ratacit? Unde sunt parintii tai? Cum ai ajuns aici?
-Sunt la o petrecere in familie. Sunt aici inauntru, mai zise fetita si-i arata usa prin care Narta tocmai iesise. M-au luat cu ei, dar au uitat de mine, iar eu nu mai stiu cum sa ma joc.
Ideea de a se intoarce de unde tocmai scapase, o cam punea pe Narta in incurcatura. Sa o duca la parintii ei si sa le atraga atentia la neatentia lor? Sa o lase pe fetita acolo si sa-si vada de drum? Narta ofta, o lua de mana pe copila si pasira impreuna pe usa ce o ducea spre defileu.
Oare mana fetitei a fost cea care i-a lasat impresia ca drumul nu mai este nicidecum atat de anevoios ca pana atunci, sau responsabilitatea pe care tocmai si-o asumase? Ajunse la petrecere. La prima vedere era o atmosfera placuta, de familie, o petrecere la care totusi copiii nu au ce cauta. O reda pe fetita mamei ei si porni din nou la drum. Era multumita si se simtea impacata.
Isi dori sa revina cat mai repede pe strada pe care ajunsese condusa fiind de calauza ei, si care ii ramasese in minte ca fiind calea spre acasa, dar nu apuca sa faca foarte multi pasi, caci auzi pe cineva suspinand. Se uita in jurul ei pana vazu un baietel. Se apropie de el, iar acesta ridica spre ea doi ochisori de un albastru senin, imodobiti cu gene lungi si dese, ascunsi in spatele unor ochelari.
-Ce se intampla cu tine? il intreba Narta. De ce suferi?
-Nu s-ar fi intamplat nimic din toate aceste suferinte daca nu ar fi picat pe capul nostru Oila, ii raspunse baiatul.
-Despre ce vorbesti si cine este Oila?
-Invatatoarea noastra si despre materia ei. A venit cu metode noi de predare, pe care le-a aplicat fara sa tina cont de nimic altceva decat de orgoliul ei. Nu s-a gandit nici o clipa la noi, elevii ei, si la cate suferinte am avut de pe urma lor. Pe mine nici ca ma intereseaza materia, dar sunt obligat sa o invat pentru ca face parte din programa obligatorie, ce-o mai fi insemnand si asta.
Narta se minuna cand il auzi pe copil vorbind astfel. Auzise pe multi oameni mari vorbind, insa nu dovedisera nici pe departe atata luciditate. Baiatul acela chiar gandea si gandea exact ca ea. Ascultand-i pasul isi amintea de copilul ce fusese si de chinul prin care trecuse atunci cand fu obligata la randul ei sa invete materia.
-Da, continua baiatul, a venit pe capul nostru cu teste fulger. Ne-a pus la dispozitie un timp limitat in aflarea rezultatului corect la problemele respective. Zicea ca numai cu astfel de reusite vom putea deveni cineva in viata. De parca asta era solutia buna de invatare a materiei!?  In primul rand eu nu pot gandi sub presiunea cronometrului, nu pot si gata. In al doilea rand, problemele alea erau ale ei si nicidecum ale noastre. De ce mi-as fi batut eu capul cu ele?! Una era daca ma ruga s-o ajut in rezolvarea lor si cu totul altceva era sa ma oblige sa fac asta impotriva vointei mele.
Cine nu ajungea la rezultatul dorit in timpul ei, era trasnit cu cate un insuficient. Cu indulgenta iti acorda cate un suficient, dar asta numai daca reuseai sa te apropii de rezultat. Degeaba m-am straduit, degeaba am incercat sa-mi adun gandurile si fortele, ca Oila era vesnic nemultumita. Metoda asta a ei ma obosea, ma lipsea de energie si ma facea sa adorm, iar mie imi era frica sa nu ma fure somnul si sa pierd astfel recreatia. Eu vreau sa ma joc, nu sa adorm invatand materia! Ce sa ma fac? Nu stiu ce sa ma fac, cum sa scap, unde sa ma duc? Invatatoarea are deja adeptii sai. Cei mai multi au trecut de partea ei, se vor a fi laudati si pusi la panoul de onoare, iar despre mine spun ca sunt un prost.
Copilul aproape ca incepu sa planga, iar Nartei i se franse inima la vedera ochisorilor lui inlacrimati. Ii sterse lacrimile, ii dadu jos ochelarii si ii spuse:
-Nu te indoi de vederea ta! Daca tu nu stii, ea te va ajuta sa gasesti raspunsul cel bun. El este numai la tine. Si acum ridica-te de acolo si fugi la joaca! Precis vei mai gasi si alti copii dornici sa se joace, iar despre materie sa nu-ti faci griji, memoria ta stie sa selecteze exact ce trebuie pastrat si ce nu.
Narta il imbratisa cu multa dragoste pe copil si apoi isi vazura fiecare de drumul lui.
Avea impresia ca se invarte in cerc si chiar asta si facea, dar peisajul nu mai era un desert, ci era o arena. Habar nu avea ce, cum si in ce fel, dar de unde pana atunci incercase cu disperare sa iasa pe usa ce dadea spre strada, acum parca devenise un soi de portar. De fapt nu portar, ci usier ca doar nu vindea bilete de intrare. Si de fapt nici usier, fiindca nu pazea usa sa vada nici cine intra si nici cine nu, nici nu o deschidea si nici nu o inchidea. Si mai ciudat i se parea ca usa nu mai era doar o usa, ci o linie de final al unei piste de atletism. Statea in dreptul ei, dar nu ca un arbitru, ci ca cea ce avea sa-i intampine pe cei sositi dintre jucatori. Cei ce strabatusera o cale lunga, cei ce au avut puterea sa mearga pana la capat, precum si pe toti cei ce participasera la practicarea acestui sport si luasera parte la aceasta proba.
Se bucura foarte mult cand il vazu pe primul, pe care il primi cu bratele deschise, felicitandu-l pentru victoria lui. Apoi il vazu pe El, cel de-al doilea sosit. Omul pe care il asteptase o viata intreaga si pe care il cautase ba marsaluind, ba defiland, ba mergand inainte, ba inapoi, ori aproape de altii, ori singura. Stiu asta de cum il vazu, pentru ca cel cu adevarat important nu se posteaza niciodata in fata.
Atunci intelese ca linia de final era de fapt una de start si ca nu cine o va trece si cine nu era important, ci ce anume este permis sa treaca si ce nu, dincolo de ea. Ce anume putea intra si ce anume ramanea pe dinafara.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu