Capotul de diftină

„Aveam 15 ani când am intrat în lumea filmului. Se întâmpla în vara lui 1980. Eram o adolescentă frumoasă, foarte frumoasă. Poate cam prea frumoasă. Dar cum în viata nu le poți avea pe toate, la anii aceia pe cât eram de frumoasă, pe atât eram de naivă. Acum raportul s-a inversat și este, ca și atunci, în defavoarea mea. Acum am tot ce-și poate dori un bărbat de la o femeie, mai putin frumusețea și virginitatea adolescentină.
"Viața ca o țeapă", cum ar zice Alan H. Cohen în cartea lui pe care deși am cumpărat-o, n-am citit-o. Am cumpărat-o doar pentru că era cu plata la salariu. Ah, și pentru că beneficiam de o reducere de preț care constituia un motiv întemeiat pentru a cumpăra o carte. Și odata cu ea, multe alte cărți pe care, deși le-am cumpărat, nu le-am citit.
În vara lui 1980 nu aveam eu grija cărților. Pe vremea aceea visam. Visam să fiu, visam să am, visam să fac, visam la o dragoste cum numai în filmele de cinemateca mai vazusem. Pe atunci nu aflasem, încă, cruntul adevăr conform căruia viața, oh, viața bate întotdeauna filmul. Atât de tare ce-am visat eu la filmul iubirii vieții mele încât, într-o bună zi, să fi fost pe la amiaza, în viata mea a intrat Mircea Daneliuc. Bine, în realitate regizorul a intrat doar în casa mea, care de fapt era casa părinților mei. Avea un scop precis: "Proba de microfon".
Desigur că în visele mele de atunci, artistul, artiștii și toți ceilalți creatori (de lumină, de umbră, de scenarii, de machiaj, de costume, de cafea...) intraseră numai și numai pentru a mă descoperi pe mine. În realitate au descoperit doar capoțelul meu din diftina înflorată, lung până în pământ și croit după modelul capoatelor din zenana purtate de gospodinele din Calea Grivitei, imediat după ce veneau cu sacoșele încărcate de la Piața Matache, imediat după ce găteau, imediat după ce aeriseau casa și scuturau preșurile, imediat dupa ce toata treaba din casă era facută, la cafeaua de dupa amiază, când își așteptau soții să vină acasă după o zi de muncă.
Regizorul a găsit minunată ideea capoțelului meu din diftină. Dar doar ca ambalaj. Conținutul a fost al Torei Vasilescu, soția sa de atunci. Artista, femeia și soția care a facut sex regizat cu regizorul, bărbatul și soțul ei, pe covorul din sufrageria mea. Care nici nu era a mea, ci a părinților mei, îmbrăcată-dezbrăcată de capoțelul meu din diftină înflorată. Capoțelul era al meu. Ăla da. Era al meu”.

Comentarii

  1. si speranta, Ani. cred, de fapt, că visul e o speranta cocheta. te iarta de argumente. simplu - e vis.
    speranta a nascut religiile tot ea si urmele zgariate de om pe pamant - piramide, sfinxi, ziduri...
    si cine crede ca piramidele sunt un triumf al geometriei se inseala amarnic. a sperantei - da.
    reusim s-o atingem dar rar, destul de rar.
    si in mai toate cazurile nu poate fi lasata mostenire.
    ma luai cu vorba...
    buna seara, AniS!

    RăspundețiȘtergere
  2. Eh, nu le-as interzice de tot, Ben, ca doar stii cum este cu fructul oprit, dar le-as mai inchide putin robinetul:)

    Visele si sperantele mele s-au materializat "ca la carte": am nascut si crescut un copil, am ridicat o casa, am plantat un pom. Si pentru ca nu am facut toate acestea singura, le-am facut x2: doi copii, doua case, doi pomi:)

    In rest, visele si sperantele mele au forma unor amintiri si frumoase si mai putin frumoase si placute si mai putin placute...
    Pe unele dintre acestea le impartasesc cu apropiatii mei, pe altele si cu necunoscutii/cunoscutii iar unele vor fi numai si numai ale mele :)
    Amin :))))))

    RăspundețiȘtergere
  3. Dacă aş fi Dumnezeu, aş face exact acelaşi lucru ca tine. Aş interzice visatul! Visatul din timpul nopţii...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie