miercuri, 31 august 2011

A ţânţări, ţânţărire

Ma gandesc ca daca "respectarea" cuvantului lui Dumnezeu intr-o tara a crestinilor in care institutia ce se bucura de cea mai mare incredere din partea "oamenilor cu frica lui Dumnezeu", este biserica, a ajuns unde si in halul in care a ajuns, va trebui sa schimbam (dand astfel tonul in schimbarea mentalitatii) chiar poruncile, deci cuvantul lui Dumnezeu deci pe Dumnezeu cu Dracul, daca vrem sa-i sfidam pe mayasi cu ceasul lor cu tot:).
Ceva nou, de genul asta:
1. Furati tot ce se poate;
2. Mintiti, mintiti, mintiti;
3. Nu va tineti niciodata de cuvant!
4. Preacurviti!
5. Tradati, tradati, tradati!
6. s.
7. a.
8. m.
9. d.
10. Asasar, ia mai duceti-va voi toti la dracu!
Ceea ce echivaleaza cu o binecuvantare :).




Pinguin


Ca nu stiu ce sa mai zic.
Poate doar atat si inca un pic. :)

Fictiune

Problema se pune in felul urmator: pot sa fiu eu si sa fac in fel si chip: si bla, si blabla, si blablabla...cata vreme tu-mi ceri ajutorul si eu te ajut neconditionat, eu sunt Dumnezeu. Daca eu nu ti-am cerut tie vreodata, in nici o imprejurare, nici sa-mi multumesti si nici ajutorul, e clar ca buna ziua ca eu sunt Dumnezeu si nu tu. Atunci nu te mai purta ca si cum ai fi, ca te ia mama dracului :). De fapt, cred ca te-a luat deja, ca nu mai stiu nimic de tine.
PS: Mama dracului e aia care te invata sa zbori.
PPS: Dumnezeu a fost mic si ros de indoiala. L-am rugat si eu odata sa ma ajute si mi-a tras un sut in cur, ca doar pana la nivelul ala l-a dus pe el piciorul, intelegi? Atunci i-am dat si eu un sut in gura. Sunt o Dumnezee felxibila. Ca atare ma indoiesc numai atunci cand ma aplec sa iau o scama de pe covor, o firimitura si/sau, dupa caz, un gargaritoi esuat cu cracii in sus, pe care l-am ajutat sa moara fericit…nu si pe viespea neagra!
P’aia am aruncat-o intr-un borcan de 800 de grame si, dupa ce am inchis etans capacul, am dat-o cu capul de toti peretii. Abia apoi am aruncat-o la ghena. Pe omida, oh pe omida am strivit-o pana ce a ramas din ea doar o dara de galben. O spala in dimineata asta femeia de serviciu no name.
Sunt o Dumnezee a mamiferelor, nu a insectelor.
“Frate, dar nimeni nu mai bea apa prin virtualul asta? Se bea numai bere, cola, vin si vodca? Bingo, se mai bea si granini”…am inchis fereastra si m-am dus sa caut sticla de zizin. Aveam un box. Am turnat in paharul cu Shrek, pe care il aveam de la OMV-ul de pe Valea Oltului. Valea Oltului, valea oltului, nu strada. Oprisem la statia de benzina din doua motive complemetare: sa umplem un rezervor gol si sa golim un rezervor plin.
L-am lasat pe el sa indeplineasca ambele functii, ca d’aia e barbat. Eu m-am limitat la cea din urma. Cand am iesit, vad la casa de marcat, expus, paharul din sticla.
-Este de vanzare paharul acesta?
-Nu, doamna, sunt la promotie.
-OK, ce trebuie sa promovez ca sa fie al meu?
-Pai va trebuie niste puncte.
-OK, ce si cat trebuie sa punctez?
-Luati-le dumneavoastra, doamna, chiar daca nu aveti puncte suficiente. Sunt ultimele pe stoc, iar promotia a ajuns deja la sfarsit.
-Fain! Trebuie sa semnez ceva act?
-Trebuie. Poanta e ca eu am pix, dar am un pix fara mina.
-Am eu si stilou si cerneala. “Acvila”
Sunt o Dumnezee a zburatoarelor, nu a licuricilor si nici a vacii domnului.

“Stanger than fiction”, un film straniu. Oridecate ori vine vorba de straniu, imi amintesc de Astrain, mesagerul lui Coelho din “Jurnalul unui mag”.




Sunt o Dumnezee a intamplarii si nu una a premeditarii.

marți, 30 august 2011

Gol

Cred ca as merita o soarta mai buna de la soarta mea. Initial gandisem sa scriu “cred ca oamenii ar merita o soarta mai buna de la soarta lor”, dar ce-mi pasa mie de oameni? In definitiv, oamenii merita exact ceea ce merita.
De aceea am ales sa spun ce as merita eu, ca stiu. As merita sa stiu “ce-ar fi fost daca”. Mi-ar fi placut sa ma nasc cu un DVD pe care sa se imprime, in timp real, filmul paralel cu “ce-ar fi fost daca”. Sa stiu exact si sa nu mai fiu nevoita nici sa ma mint cu “s-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample” sau sa-mi imaginez “am facut sa se intample exact ceea ce trebuia sa fac ca sa se intample”. Vazand astfel lucrurile, acum cred ca pana si Dumnezeu ar fi meritat o soarta mai buna de la soarta lui. Ca sa stie….
In fine, acum sunt intr-o stare d’aia liniara, ca o linie din aia de pe monitorul care iti monitorizeaza bataile inimii, asa cum am vazut doar in filme. O stare din aia liniara, unde nu ma doare nimic, nu ma agaseaza nimic, nu ma una, nu ma alta, nu mi-e bine, nu mi-e rau, nu mi-e nimic. Tot ce vreau sa stiu acum este care-i treaba cu butonul “+1” si cine este persoana care il tot apasa. Odata am apasat si eu pe +1 o data. Nu s-a intamplat nimic altceva in afara de faptul ca s-a albastrit. In sensul ca s-a facut albastru. Asa, si?
Nu cred, dar stiu ca merit o soarta mai buna de la soarta mea. Macar din acest punct de vedere.
Hai ca m-am infuriat!



Hai ca mi-a trecut :)))))

Eseu

  46  
18-01-2010
Ani Stoica's Avatar

 


And the present: Primul meu Copy Paste

Nu este tocmai unul obisnuit, este unul "sub acoperire", dar recunoscut, deci iertat .

W: Violă si Violist

Sunt de-a dreptul pornita sa intreprind acesta actiune cauzata de impulsul meu creator, care imi zbiara in cap: cantaaaaa-maaaaa!
 






luni, 29 august 2011

Spot

“S-a intamplat ca aveam o disputa amicala cu un amic, cu cine altcineva? Se intampla adesea atunci cand nu pictez, cant la pian sau scriu poezii patriotice. Era cu privire la adventistii de ziua a saptea si sanctuarele de la Sarmisegetuza. Nu ne intelegeam asupra placutelor. Astfel am dat peste nevoia ta de a fi bagata in seama, exprimata prin strigatul virtual” ...............................



Asaaaa,

“Azi sunt Venus”, ar fi spus actorul pe cand se juca de-a imparatul roman pe scena Nationalului bucurestean.
“Azi e Luni”, zic si eu si, aplicand “principiul jidanesc” conform caruia "nu dau bani de lunea ca dau toata saptamana", azi spun “Sa cada netu! Sa cada netu la toti, numai al meu nu!  Sa vina tot netu la mine!”
Si din netul meu, eu sa-i dau nitel si cerbuluivechi. Sa scriu:
-Iesi afara?
Si el sa scrie.
-Plm, hai ca ies.
Si eu o sa incep sa rad vesel ca omul stie sa faca diferenta intre un semn de intrebare si unul de exclamare. Vesela si amuzata de faptul ca am dupa ce sa-l recunosc. Adica, pe bune, asa ceva vezi numai la unu de doua mii de ani. Si apoi sa-i scriu ca ne vedem la Gara de Nord, pe locul unde pe vremea copilariei mele era magazinul “Cerbul”.
Ne vedem si-i zic:
-Ia-ma de brat si spune-mi tu. Hai sa-ti prezint viata pe Planeta Noastra.
Iar el sa-mi zica:
……………….
-Nu-i nimic daca n-ai brate, lasa ca te iau eu de coarne.
-Uite, vezi, el e Soarele. Incearca sa nu-l privesti fix in ochi, inainte de a exersa o astfel de cutezanta.
Ma gandeam eu ca astfel sa-i vorbesc despre propria mea inconstienta.Dar era deja tarziu. Cerbulvechi se uita fix in ochii Soarelui. Privirea lui prinse viteza luminii. Intre ochii lor, o strafulgerare de raze, de unde, de cum, de cine, de de ce, de pentru cine, pentru ce, de timp si de mod, personal, de nepersonal. Coarnele crebuluivechi se topeau, iesindu-i acestuia prin ochi si intorcandu-se la sursa.
-Buna, eu sunt Ani. Acum n-ai incotro si va trebui sa petrecem toata ziua impreuna, pana rasare Luna.
Rasare Luna.
Vezi, pe Planeta Noastra nu exista unicorni, ca friptuta la cratita scria pe coasta lor. Vezi, pe Planeta Noastra nu exista zane, ca salata de sfecla rosie cu hrean scria pe aura lor. Vezi, pe Planeta Noastra nu exista Varcolaci si Vampiri. Nici macar vampe, ca coaste de vitel pe jar scria in dreptul lor in meniul de la Casa Latina. Cu garnitura de cartofi “Salata Razesului”, cu ardei capia copt si usturoi. Pe Planeta Noastra nu exista Ingeri si nici Demoni, ca antricot de porc la gratar ar fi scris pe coasta lor. Cu ciuperci. Si tortul casei cu ciocolata si sos caramel. Cu C.
A rasarit Luna
-Vezi? Ea e Luna, o pata luminata pe cer. Desigur, asta daca esti de acord sa acceptam sa-i spunem Cer-asa cum ii zice restul lumii-sau Cerb :).







duminică, 28 august 2011

Macac

 ....fara diacritice :)

-De ce radeti, doamna?
-Ah, nu era de ras? Ia sa ma mai uit odata. Ba da, e de ras! E la fel de ras ca in “Tais toi”, unde Gerard Depardieu ii spune lui Reno ca are ochi de cal.
-Doamna, sunteti needucata si necivilizata! Lucrurile astea nu sunt de ras, lucrurile astea dor.
-Poate, nu va contrazic, insa rad pentru ca nu ma pot abtine, pentru ca m-am abtinut deja si eu cand ma abtin, plesnesc. Si cand plesnesc eu, nu plesnesc la plezneala, ci nimeresc fix in punctul pe care, desi nu l-am tintit, totusi l-am nimerit.
-D….
-Uite care-i treaba: m-ai intrebat pe mine daca e bine sa aduci pe lume un suflet de om ambalat in maimuta? Nu. M-ai intrebat pe mine daca e bine sa-l scoti in lume, sa-l urci pe ringul de dans si sa-l lasi sa se maimutareasca, prezentandu-ni-l ca pe un program special? Nu m-ai intrebat, ca ti-as fi spus ca NU. Atunci nu-mi spune nici sa nu rad de maimuta dumitale si de maimutarelile ei, ca daca mie imi vine sa rad, inseamna ca-i de ras, iar rasul e ceva organic, acel ceva caruia nu i te poti opune. Adica poti, dar nu vrei.

Hobby

Am pictat o pictura naiva.
dovada

sâmbătă, 27 august 2011

Live at Pompeii

"Mai avem nevoie si de aer."

Adica

Adica m-am gandit la ce-as face eu, prima si prima data, dupa ce ajung la concluzia ca sunt o Dumnezee. M-as numi Presedinta. Asa, apoi am zis ca sa scriu un compendiu de interdictii si restrictii. Pai ce altceva, nu? Asta este cel mai usor lucru de facut. Pai care femeie si-ar lua raspunderea, ca Presedinta, sa le lase oamenilor libertatea totala, ei sa si-o calce in  picioare de destepti ce sunt, ca apoi sa vina inapoi la tine ca sa-i dregi si sa-i ajuti, nu inainte de a-ti lua papara ca ce draci ce dumnezee esti tu, ca le-ai harazit lor o astfel de soarta de tot rahatul de viata traita intr-o deplina libertate cu care ei nu stiu ce sa faca. Si ca sa le zici tot tu, ca tu trebuie sa stii, ca d’asta esti dumnezee. Ma rog, presedinta.
Deci, prima si prima data as interzice litera “i”  cu toate derivatele ei ivite din diacritice:
  • de la imparatie. He, he, aia cu “dupa ce ajunge imparat”.
  • de la iepur. No comment.
  • de la iubire. No comment.
  • de la iertare. Idem. Si apoi, si de la idem.
  • de la invidie. Aia cu “muri-ti-ar capra” si cu “cine iubeste si lasa”. Da lasa-l, ma , sa se duca, ca doar nu s-a nascut cu tine de mana!(e valabil si pentru tine, bai cocosatule).
  • de la ignoranta, de la interesate (persoane interesate), de la iluzie (cu ale sale terminatii in a, i, o, u) si, intr-un final, de la interdictie.
Buuun, a doua chestie ar fi ca as rade din constitutie familia lexicala a verbului a spera/ a dispera.(punct).
As pune in aplicare toate astea, sub amenintarea cu viata. Pai, domnilor si doamnelor, moartea este cea mai simpla chestie, cea mai simpatica si dragalasa si blanda si calda si frumoasa….viata e ma, bestia, nu moartea.
Moartea e ca un catel roscat, cu botul roz si ochii galbui. Stiu eu c-am vazut-o pe strada. Am vrut s-o iau acasa: “cutu, cutu, hai acasa, ca o sa te spal, o sa te pieptan, o sa te vaccinez, o sa te castrez, o sa te hranesc si o sa ma joc cu tine. O sa te strig Cupru.
Cupru, treci acasa!”
A rupt-o la fuga.
“Prostule, nu stii ce pierzi! Nu ma meriti! Dupa cate am facut pentru tine! De ce mi se intampla mie toate astea? Chiar asa, de ce? Ma privesc in oglinda si ma vad…eram ca in vacanta.”

Si daca nici moartea si nici viata nu va mai sperie, atunci va amenint cu ~nterzicerea berii. Si o sa va pun sa smulgeti cu mainile voastre hameiul de la radacina si sa beti vin!
Bine, bine si pepsi twist.

Si acum, parafrazandu-l pe Morgan Freeman, “dudadens”…..:)
Ah, si de la ~anuarie, ca e cea mai nesuferita luna!

vineri, 26 august 2011

douasaseaugustdouamiiunspe

Eu cred ca fericirea maxima e sa nu fii destept. Nu zic neaparat sa fii prost, sau sa recunosti ca esti prost, dar in mod sigur sa nu fii destept este conditia necesara si suficienta de fericire. Eu asa zic ca e, ca eu n-am vazut si n-am auzit de nici un filosof fericit. Toti au fost niste distrusi. Niste patetici. Niste oratori. Niste oralisti. Sa nu-mi spuna mie vreun filosof ca ba el e fericit, ca eu o sa-i spun imediat ca se cunoaste de la o posta ca nu e. Probabil ca replica lui va fi ca sunt proasta. Bingo! Nefericirea lui se va solda in topuri si topuri de hartie pe care ei isi vor dezvolta teoria argumentativa a carei concluzie va putea fi citita in doua cuvinte si un semn de exclamare: “esti proasta!”
Intre ghilimele, desigur, deoarece acesta este citat. Si eu o sa-i spun ca “ma mai tii  de vorba, ca trebuie sa intru in posesia dreptului de proprietate asupra Pamantului”. Deci a Pamantului, nu a unei parcele si nici a unei tarlale. Locul desteptilor e pe planeta de diamant. Sa va duceti acolo si sa va spargeti in sclipiri pana oi veni eu sa va salvez de propria voastra desteptaciune. Unica diferenta va fi ca va trebui sa va zgaiti uitandu-va in jos, in asteptarea mantuitorului deoarece eu, daca ma hotarasc vreodata sa vin sa va slavez, o sa ma inalt pentru asta, n-o sa ma cobor. Adica, totusi, oi fi proasta, dar nu chiar atat de proasta incat sa nu invat din greseli.
In timpul asta, cat va zgaiti voi, pe pamant prostii vor zburda fericiti foarte. Unul dintre ei este Taranul. Ala care sta el asa si numara oile ca sa adoarma (fiindca oamenii fericiti nu prea au somn de felul lor). Si cand ajunge la 1001 zice “he, he, mi-a mai fatat o oaie! Ce fericire!”. Sau, in seara urmatoare, cand ajunge la 800 zice “bai, mi s-au ratacit niste oi. Asta e, bine ca nu mi-am pierdut eu capul si, anyway, toata lumea, toate femeile din lume stie sa mai rarut e mai dragut”. 
Sau, in seara urmatoare zice: “bine, bine, fericire, fericire, da mie mi-e foame. Si atunci se duce la oaie, o mulge, arunca in lapte o mana de mucegaiuri selectionate si mananca bri sau camanber, sau prezident. Daca ii este si sete, imparte cascavalul cu viticultorul si gata.”
Bai desteptelor, voi sa mancati i-uri de la infinitiv si de la i-rulz (deci nu bulz, rulz), futa-va cainii, ca si ei e oameni.

“Hei, Jimmy, Jimmy, adu tirbisonul”….cu u din i.

Ghilimele

Azi n-am mai citit o suta. Azi am citit o iarna. Si nu o iarna, ci IARNA. Ziua aia cat un univers, cand a inceput sa ninga si mie mi s-a facut subit frica sa conduc. Mi-a fost asa de frica sa conduc, incat masina s-a rastit la mine “ia mai du-te tu la dracu, ceadesprecaresavorbitsiasapreamult, ca preiau eu comanda”. Si, aidoma unei sanii, a luat-o fix spre prapastie. Ma tineam de mana sa nu cad. Asa m-a prins parapetul care, in urma impactului, a luat infatisarea lui Jako, al doilea in ierarhie dupa Marele Alexandru, echivalentul sfantului petru la scara papagaliceasca.
“Hai siktir, spuse, ca nu ti-a sunat ceasul sa mori!”
“Te cred si eu! Fiindca a trecut. A trecut pentru ca timpul a pus punct. Habar nu ai, este? Stiu asta de la mobilul meu, pe al carui ecran, imediat dupa ce s-a pierdut semnalul, au inceput sa scrie niste semne grafice care aduceau cu niste consoane, de nu am mai stiut daca este revelionul, craciunul sau anul nou si, just in case, mi-am imbracat ia mea romaneasca si am coborat in holul hotelului unde nici europenii si nici americanii nu voiau neam sa vorbeasca incat sa inteleg si eu, dar, in acelasi timp, voiau neaparat sa le raspund la intrebarea “cum e in UE”.  In EU e cu lacrimi in ochi, le-am spus, in timp ce-i impartaseam cu tamaioasa romaneasca si cozonac cu nuca”.
“Aha, deci nu e ca nu ti-a sunat ceasul. Inseamna ca mai ai ceva de facut”.
“Pai le-am facut pe toate, ce as mai avea de facut?”
“Toate, toate?”
“Toate, toate!”
“Gata, stiu! Mai ai de tras o basina”.
“Indurare! In viata mea n-am tras o basina, nici macar un part. Sunt apartinica si abasinica! Le-am ucis pe toate, le-am avortat, le-am interzis obligatia la viata! Fiindca ma gandesc ca ar fi trebuit sa stii ca in contemporaneitatea asta de cacat, viata nu mai este un drept, ci o obligatie. Le-am omorat asa cum tatal si-a omorat copiii in “Doctor Jivago” alegand pentru ei o soarta mai buna decat aceea de a ajunge hrana pentru canibali. Fac orice altceva, dar nu o basina!”
“Degeaba. Fisa ta de pontaj este incompleta cu exact punctajul unei basini istorice. N-ai numarul necesar de puncte, nu treci la Nivel. Sa-ti fie clar! Si tine minte, nu vorbim despre fasaieli, vorbim despre o basina milenara, bimilenara, genul ala de basina care ciopleste Muntele Rushmore cu unda ei de soc. Una care inalta Alpii cu inca 250-300 de m si taie partie din cristale Swarovski. Una care sa transforme vulcanii noroiosi din Buzau, in fantani de ciocolata elvetiana aerata cu Strong Mojito in ea si Muntii Dobrogei in Caraiman".
“Mi-am facut cont pe facebook. Iti place?”
“Imi place. Si ei ii place. Si lui ii place. Si lor le place.”
“Sa pune?”
“Sa pune!”


Vrei sa fii prietenul meu?

joi, 25 august 2011

Schema

Nikita Iordanova era sefa catedrei de dans si bune maniere. Ca sa-si rotunjeasca veniturile, presta la seral ore de gospodarie. Le invata pe elevele sale sa faca sluj in fata gospodinului. Credea cu tarie in menirea asta a ei. De altfel, aplicand-o la nivel personal, a fost singura care i-a atras un dram de atentie din partea presedintelui, colhoznicul Boris Mitoknovici.
Intr-una din zile fu anuntata ca in oraselul lor avea sa soseasca niste oaspeti importanti de la P. Presedintele de colhoz o chema la el si ii ceru sa pregateasca, cu mare atentie, un spectacol artistic in cinstea inaltilor oaspeti. Si sa nu cumva sa uite sa-si schimbe salopeta imbarcata cu care, mulse pana atunci laptele de rumegatoare, cu o rochie mai de doamne ajuta.
Sotia consulului roman avea sa le aduca niste ajutoare umanitare. Tocmai se aplanase scandalul diplomatic ce se iscase intre cele doua tari partenere si prietene, iar aceasta dorea sa le arate ca ea este gata sa puna prin gestul ei, punct acestui conflict.
In timpul vizitei pe care aceasta o efectuase cu sageata prin golful Finic, in drum spre palatul de vara al tarului, precum si pe oriunde s-a plimbat, totul a fost tradus in limba romana. Cum altfel ar fi putut sa le inteleaga istoria?! Cei trei gardieni de la obiectivele turistice, nu recunoscusera insa limba asta. Ignoranta lor a iscat intreg acest scandal diplomatic. Au dat alarma de gradul zero, anuntand autoritatile ca sunt invadati de extraterestri.
Soferul care o insotea pe sotia consulului roman era si bodyguard, dar si traducator. Atunci el explica autoritatilor locale de ce se vede nevoit si, mai ales pentru cine, sa vorbeasca romaneste, si le ceru sa-si prezinte urgent scuzele de rigoare.
Acestea au inceput atunci a se precipita si a da din colt in colt, nestiind cum sa procedeze. Intr-un tarziu ii adresara sotiei consulului roman cateva cuvinte ce pareau a fi mai degraba niste sunete scoase de niste pasari albe si cu nasul cam coroiat.
Doamna le raspunse atunci intr-o limba de circulatie universala:
-Nu va inteleg! Apoi le intoarse spatele si se urca in nava ce avea sa o conduca la consulat, oferind astfel un bun exemplu la ceea ce se numeste “ au murit pe limba lor”.
Ca urmare a acestui scandal, au fost sistate exportul/importul de pasta de dinti “Cristal”, ursul aflandu-se in situatia de a-si pierde coltii. Insusi secretarul de partid, Gulea Serafimovici, a intervenit atunci pe langa ambasada romana. Si-a cerut oficial scuze si a rugat ca embargoul la pasta de dinti sa fie ridicat.
Astfel, sotia consulului roman de la Skt. Petersburg alese aceasta localitate aflata in imediata vecinatate, unde sa duca un numar mare de perechi de ghete din piele de drac, cu care sa-i incalte pe localnici si un numar la fel de mare de perechi de pantofi cu toc, pentru localnice.
Nikita Iordanova plezni de ciuda la vederea unei asemenea femei. Din dorinta de a-si demonstra talentele personale, anula intregul spectacol prin interventia ei. Renunta la poezele si retetele de lapte de pasare, si avu tentativa de a se ridica pe poante. Isi lepada si sortul si lingura, sparse de ciuda oul cel mai mare, mandria lor nationala, si incerca sa-si incalte pantofii de balerina.
Poantele ei insa, dadeau cel putin dovada de ingustime, daca e sa se tina cont de monturile ce-i crescusera pe ambele labe ale picioarelor ei de dansatoare colhoznica.
Sotia consulului se induiosa la vederea unei astfel de triste reprezentatii, asa incat, ultima pereche de ghete din piele de drac i-o darui ei. O incalta pe acesta cu mana ei si ii lega sireturile cu trei noduri: cate unul la fiecare picior si un al treilea, intre ele. Astfel incat, primul pas de dans pe care l-a facut colhoznica Iordanova, a avut ca rezultat muscarea varfului de limba, si intrarea ei in randul pelticilor….pardon, celticilor.

Schita

"-Sa nu-mi spui acum ca ai inclusiv capacitatea de a vorbi cu mortii!
-Eu am inclusiv capacitatea de a vorbi doar cu mortii matii, daca mai faci mult pe prostu'!"

Si chiar m-am enervat! Nu numai ca sotia patronului, “prima doamna” nu-i iesea acestuia din cuvant si il urma precum o oaie tunsa in stilul pudel. Ii era teama sa si sufle, ca de rasuflat, rasuflase de mult din spaima de a nu fi repudiata.
-Si tu vrei ca eu sa-ti fiu secretara? Multumesc, dar nu multumesc!
Am iesit din firma fara urma de regret. La poarta acesteia insa, o alta proasta a targului. Directoarea era pana peste poate de patrunsa de importanta functiei ce i se daduse spre statele de plata. Am trecut razant pe langa ea.
Cum am iesit pe poarta, m-am mai uitat pentru o clipa la ceea ce fusese pentru mine, “Oz, inchisoarea federala”, unde nimerisem complet nevinovata. Firma “Motanul din Cracovia” incaltase patru pisici si le inchisese in niste tarcuri amplasate chiar in strada, ca pe niste mascote. Nu am fost niciodata fana a matelor, iar pisiceala am urat-o intotdeauna. Dar mieunatul lor imi suna cam a jale.
Abia atunci am luat seama la suferintele lor. Pareau la fel de chinuite precum sunt cobaii intr-un institut de cercetari. Am crezut ca portareasa dorea sa le elibereze, dar intentia ei era sa le lichideze definitiv. Spunea ea ca incarca inutil cheltuiala firmei si ca nu sunt nici pe departe intr-atat de productive precum s-a crezut initial.
Atunci m-am infuriat de-a binelea. Zic:
-Patru ca tine nu valoreaza cat o astfel de…chiar asa, de felina. In clipa aceea mi se aprinse felinarul in cap si am stiut ce am de facut.
Am inceput sa alerg si nu m-am oprit pana nu am ajuns la Otopeni, la casa parinteasca a patronului firmei.
Era asa cum m-am asteptat: pe stalpul portii de la intrarea in curtea lor, o ulcica era pusa la scurs cu gura in jos.: ” Ce proaste obiceiuri!”. Am dat jos ulcica de pe stalpul infamiei si am legat in locul ei, salamul banatean, acela care precum Sibiul, este invelit in staturi de muceagai. Cum am facut asta, sotia patronului m-a ajuns din urma, iar patronul mi-a iesit in intampinare, zicand:
-De ce-ati facut asta? Daca afla cei de la OPC, or sa ne amendeze! Dati-l jos de acolo.
Nevasta-sa se tot scuza si dadea vina pe mine, ca sunt asa si pe dincolo.
Am dat salamul jos si apoi ne-am asezat la masa. La aceeasi masa, asistenta (adica eu), sotia patronului (care isi intorsese fata de la mine de speriata ce era), in fata mea, el, langa el, consilierul lui.
Fara sa spun nimic si privindu-l fix in ochi, am inceput a curata coaja salamului si a-l taia tacticos. Iau o felie si, in timp ce ma pregateam sa simt gustul victoriei mele, ii indic consilierului printr-un simplu gest, faptul ca eu sunt aia care a reusit o astfel de impertinenta.
Acesta a fost cam deranjat de gestul meu, si ma reclama sefului sau:
-Cam increzuta si asta!
El incepu sa zambeasca cu mult inteles. Isi lua o tigara din pachetul de Parliament, o aprinse si trase cu sete un fum. Abia apoi spuse:
-Nu, deloc…

miercuri, 24 august 2011

Naratiune

Narta era total dezorientata. Locul unde aterizase parea ca devine din ce in ce mai ingust pe masura ce inainta. Desi peisajul ii parea a fi unul de desert, de uscaciune si de secatura, nu intelegea cum de terrierii erau atat de zburdalnici. Unii, cei mai multi, mergeau in pas de mars, adica se marsaluiau unii pe ceilalti si-si dadeau suturi care pe unde apucau.
Daca nu mergeau in pas de mars, atunci sigur mergeau in pas de defilare: unii defilau cu zambetul pe buze dar cu gandul rau in minte, altii cu diplomele adunate, altii defilau cu portofolii intregi de orice natura, unii cu succesele lor inregistrate la OSIM sau recunoscute NOBEL, altele cu silicoanele, unii cu muschii si tot asa.
Narta intra si ea in pas de defilare, dar in scurt timp realiza ca nu prea are cu ce, ca nimic din tot ceea ce avea ea, natura ei, felul ei de a fi nu prea se incadrau in standardele de defilare.
Atunci incepu a se vedea proasta, sluta si urata si se infurie foarte tare. Trecu si ea din pas de defilare in pas de mars, crezand ca astfel va avea ceva de castigat. Dar n-a castigat nimic. Poate doar experienta. Atunci se opri din marsaluit si nu-si mai dori altceva decat sa iasa din defileul acela cat mai repede. Crezu ca daca se intoarce din drum, va nimeri mai usor iesirea. De altfel avea impresia ca nu parcurse cine stie ce distanta si ca mai mult batuse pasul pe loc.
S-a intors din drum, dar asta nu i-a usurat deloc mersul ci dimpotriva, s-a dovedit a fi o adevarata aventura. Pentru ca intoacerea ce tocmai o facuse, s-a dovedit a fi un mers impotriva curentului. A unuia de turma. Incepand din acel moment, si-a spus Negoita, la fel ca tuturor celor care se straduiau sa gaseasca iesirea din acel defileu, stramtoare, depresiune sau cum naiba s-o fi mai numind.
Dar dificultatea cu care se inainta, multimea care tot curgea valuri, valuri potrivnice, ii impiedica pe acestia sa se apropie unul de celalalt. Cum erau gata sa se ia de maini, cum aparea cate-o ambuscada care ii indeparta in nou pe unii de altii. Si tot asa pana cand reusira sa se apropie si impreuna devenira mai puternici. Cate unul, cate unul, se adunara cam cati intrau intr-un autobuz cu burduf. Pe roti, ei se deplasau mai repede si mai usor, pana cand drumul lor lua o turnura cel putin ciudata. De unde pana atunci nu soseaua era de vina, ci blocajul dat de traficul pe contrasens, din acel punct incepand, ea lua forma unei scari.
Daca ea ar fi fost paralela cu orizontul, poate s-ar mai fi putut urca chiar si cu masina. Dar ea nu era paralela, ci perpendiculara pe orizont, astfel incat, fiecare treapta deveni un zid in calea lor. Pentru a putea inainta, era nevoie de doi pasi in loc de unul: primul in stanga, al doilea inainte si tot asa. S-au vazut nevoiti sa abandoneze mijlocul de transport in comun si sa porneasca fiecare pe picioarele lui, fapt ce avu ca rezultat despartirea lor.
Narta inainta fara ca macar sa mai stie daca face bine ceea ce face, daca mai are vreo sansa sa ajunga la iesire si, mai ales, daca iesirea aceea chiar avea s-o conduca acasa. In acel moment isi intalni calauza. Barbatul nu-i spuse nimic, nici un cuvintel, dar ea stia ca trebuie sa-l urmeze. Stia ca trebuie sa aiba incredere in el, fiindca alta posibilitate nu avea.
Au ajuns si au trecut pragul usii ce-i ducea spre libertate. Narta era fericita. Nu stia unde anume aveau sa ajunga, dar in mod sigur isi simtea sufletul usurat. Cum trecura pragul, Calauza se inscrise pe partea stanga a strazii aproape pustii, o strada luminata si aerisita. Narta l-ar fi urmat fara urma de indoiala daca nu ar fi vazut, de cum a trecut prin usa aceea, un copil de doar cativa anisori. Nu era nici fetita cu chibriturile si nici Cuore inima de copil, ci era o fetita cu bere. In mana dreapta tinea sticla din care turna in paharul pe care il avea in mana stanga. Narta ramase tintuita locului. Nefirescul acelei imagini o determina sa se opreasca din drum si sa intre in vorba cu ea.
Calauza o astepta pret de cateva momente, o lasa sa inteleaga din priviri ca nu intra in obligatia ei sa faca asta, dar ca alegerea ii apartine. In clipa in care Narta o intreba pe fetita ce face, Clauza disparu.
Fetita era vesela, plina de inocenta si parea ca nu face altceva band berea aceea decat sa imite ceea ce vazuse la parintii ei.
-Te-ai ratacit? Unde sunt parintii tai? Cum ai ajuns aici?
-Sunt la o petrecere in familie. Sunt aici inauntru, mai zise fetita si-i arata usa prin care Narta tocmai iesise. M-au luat cu ei, dar au uitat de mine, iar eu nu mai stiu cum sa ma joc.
Ideea de a se intoarce de unde tocmai scapase, o cam punea pe Narta in incurcatura. Sa o duca la parintii ei si sa le atraga atentia la neatentia lor? Sa o lase pe fetita acolo si sa-si vada de drum? Narta ofta, o lua de mana pe copila si pasira impreuna pe usa ce o ducea spre defileu.
Oare mana fetitei a fost cea care i-a lasat impresia ca drumul nu mai este nicidecum atat de anevoios ca pana atunci, sau responsabilitatea pe care tocmai si-o asumase? Ajunse la petrecere. La prima vedere era o atmosfera placuta, de familie, o petrecere la care totusi copiii nu au ce cauta. O reda pe fetita mamei ei si porni din nou la drum. Era multumita si se simtea impacata.
Isi dori sa revina cat mai repede pe strada pe care ajunsese condusa fiind de calauza ei, si care ii ramasese in minte ca fiind calea spre acasa, dar nu apuca sa faca foarte multi pasi, caci auzi pe cineva suspinand. Se uita in jurul ei pana vazu un baietel. Se apropie de el, iar acesta ridica spre ea doi ochisori de un albastru senin, imodobiti cu gene lungi si dese, ascunsi in spatele unor ochelari.
-Ce se intampla cu tine? il intreba Narta. De ce suferi?
-Nu s-ar fi intamplat nimic din toate aceste suferinte daca nu ar fi picat pe capul nostru Oila, ii raspunse baiatul.
-Despre ce vorbesti si cine este Oila?
-Invatatoarea noastra si despre materia ei. A venit cu metode noi de predare, pe care le-a aplicat fara sa tina cont de nimic altceva decat de orgoliul ei. Nu s-a gandit nici o clipa la noi, elevii ei, si la cate suferinte am avut de pe urma lor. Pe mine nici ca ma intereseaza materia, dar sunt obligat sa o invat pentru ca face parte din programa obligatorie, ce-o mai fi insemnand si asta.
Narta se minuna cand il auzi pe copil vorbind astfel. Auzise pe multi oameni mari vorbind, insa nu dovedisera nici pe departe atata luciditate. Baiatul acela chiar gandea si gandea exact ca ea. Ascultand-i pasul isi amintea de copilul ce fusese si de chinul prin care trecuse atunci cand fu obligata la randul ei sa invete materia.
-Da, continua baiatul, a venit pe capul nostru cu teste fulger. Ne-a pus la dispozitie un timp limitat in aflarea rezultatului corect la problemele respective. Zicea ca numai cu astfel de reusite vom putea deveni cineva in viata. De parca asta era solutia buna de invatare a materiei!?  In primul rand eu nu pot gandi sub presiunea cronometrului, nu pot si gata. In al doilea rand, problemele alea erau ale ei si nicidecum ale noastre. De ce mi-as fi batut eu capul cu ele?! Una era daca ma ruga s-o ajut in rezolvarea lor si cu totul altceva era sa ma oblige sa fac asta impotriva vointei mele.
Cine nu ajungea la rezultatul dorit in timpul ei, era trasnit cu cate un insuficient. Cu indulgenta iti acorda cate un suficient, dar asta numai daca reuseai sa te apropii de rezultat. Degeaba m-am straduit, degeaba am incercat sa-mi adun gandurile si fortele, ca Oila era vesnic nemultumita. Metoda asta a ei ma obosea, ma lipsea de energie si ma facea sa adorm, iar mie imi era frica sa nu ma fure somnul si sa pierd astfel recreatia. Eu vreau sa ma joc, nu sa adorm invatand materia! Ce sa ma fac? Nu stiu ce sa ma fac, cum sa scap, unde sa ma duc? Invatatoarea are deja adeptii sai. Cei mai multi au trecut de partea ei, se vor a fi laudati si pusi la panoul de onoare, iar despre mine spun ca sunt un prost.
Copilul aproape ca incepu sa planga, iar Nartei i se franse inima la vedera ochisorilor lui inlacrimati. Ii sterse lacrimile, ii dadu jos ochelarii si ii spuse:
-Nu te indoi de vederea ta! Daca tu nu stii, ea te va ajuta sa gasesti raspunsul cel bun. El este numai la tine. Si acum ridica-te de acolo si fugi la joaca! Precis vei mai gasi si alti copii dornici sa se joace, iar despre materie sa nu-ti faci griji, memoria ta stie sa selecteze exact ce trebuie pastrat si ce nu.
Narta il imbratisa cu multa dragoste pe copil si apoi isi vazura fiecare de drumul lui.
Avea impresia ca se invarte in cerc si chiar asta si facea, dar peisajul nu mai era un desert, ci era o arena. Habar nu avea ce, cum si in ce fel, dar de unde pana atunci incercase cu disperare sa iasa pe usa ce dadea spre strada, acum parca devenise un soi de portar. De fapt nu portar, ci usier ca doar nu vindea bilete de intrare. Si de fapt nici usier, fiindca nu pazea usa sa vada nici cine intra si nici cine nu, nici nu o deschidea si nici nu o inchidea. Si mai ciudat i se parea ca usa nu mai era doar o usa, ci o linie de final al unei piste de atletism. Statea in dreptul ei, dar nu ca un arbitru, ci ca cea ce avea sa-i intampine pe cei sositi dintre jucatori. Cei ce strabatusera o cale lunga, cei ce au avut puterea sa mearga pana la capat, precum si pe toti cei ce participasera la practicarea acestui sport si luasera parte la aceasta proba.
Se bucura foarte mult cand il vazu pe primul, pe care il primi cu bratele deschise, felicitandu-l pentru victoria lui. Apoi il vazu pe El, cel de-al doilea sosit. Omul pe care il asteptase o viata intreaga si pe care il cautase ba marsaluind, ba defiland, ba mergand inainte, ba inapoi, ori aproape de altii, ori singura. Stiu asta de cum il vazu, pentru ca cel cu adevarat important nu se posteaza niciodata in fata.
Atunci intelese ca linia de final era de fapt una de start si ca nu cine o va trece si cine nu era important, ci ce anume este permis sa treaca si ce nu, dincolo de ea. Ce anume putea intra si ce anume ramanea pe dinafara.



marți, 23 august 2011

Nesimtit

Ma gandeam la ceea ce am spus aici, referitor la oamenii deosebiti care au ales sa-si traiasca viata intr-o distinsa discretie, ca tocmai bunul lor simt si discretie au permis nesimtirii si marlaniei sa devina vedete. Mi-am amintit si de ceea ce scriam aici, referitor la declaratia Oanei Pellea despre faptul ca ea considera ca fiind „Un exerciţiu fabulos să ierţi mârlanul“.
Marlania si nesimtirea nu trebuie iertate, iar ea ar fi trebuit sa stie ca, asa cum spunea tatal ei in "Capcana mercenarilor", iertarea este o poarta catre noi pacate. Un tata pe care nu l-a meritat, cata vreme nu a stiut ce sa invete de la el.



luni, 22 august 2011

Simtit

Multi ani nu am fost pasionata de parfumuri. In tinerete imi observam colegele de scoala sau de serviciu cata importanta acordau miresmelor si cati bani investeau in ele. Mie imi pareau doar niste mofturi, pana cand...am primit in dar primul meu parfum "Aqua di Gio" de la Armani, nici prea prea nici foarte foarte, una peste alta un parfum placut. Nu am suferit dupa el atunci cand s-a terminat. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat un martisor, ca doar simbolicul trifoi cu patru foi si cu snur alb rosu nu mai era de ajuns, nu? Am primit, de data aceasta de la Emporio Armani, "ELLE". Imediat dupa asta m-am pricopsit si cu "Organza", de la Givenchy . Putin cam stridente mirosurile lor, dar m-am obisnuit si cu ele. Tocmai cand le-am terminat si ma gandeam sa-mi aleg eu parfumul, sotul meu drag m-a cadorisit cu un "Noa", de la Cacharele...bun parfum.
Cand si acesta s-a terminat, parfumul era deja un viciu pentru mine. Mi-am ales de la Paco Rabanne, "XS pour Elle". L-am folosit in prima seara pe care am petrecut-o cu familia si cu prietenii in Metamorfosi, pe bratul Sithonia. Andrei, pustiul de 22 de ani al prietenilor mei, trecand pe langa mine, mi-a declarat de fata cu toata lumea: "mirosi innebunitor!". "Doamne fereste, mi-am zis, asta este un parfum periculos, trebuie sa fiu prudenta cu el!" I-am cumparat unul si lui barbate-meu, in caz ca...
Am trecut apoi, succesiv, prin pasiunea pentru Hypnose, de la Lancome, Nina Ricci, Femme de la Hugo Boss, Wild Orgasm de la un necunoscut, a scent de la Issey Miake…
Dar sa dea naiba in ele de parfumuri, ca nu ma ajuta deloc! Nici nu m-am imbogatit peste noapte castigand la Loto si cred ca nici lui Morfeu nu i-a placut nici unul dintre parfumurile mele, ca ma plimba in fiecare noapte numai prin locuri de el alese.
Deseara ma voi da dupa ureche usturoi, poate ii place mai mult si ma lasa sa-mi visez eu visele mele. Daca nu, asta e.
Asta noapte, de exemplu, l-am visat pe Sefu lor. Asa ii spuneau majoritatea angajatilor patronului editurii la care am lucrat. Eu, mai nou, ii spun Sacha.
Nu stiu daca in realitate am schimbatdoua vorbe, in afara de buna ziua. Imi parea ca este un tip ursuz si inchis in el, dar cred ca erau doar simple aparente. Eh, in vis, d-l ...incerca sa ma convinga sa ma intorc la editura, la contabilitate.
"Nici gand, i-am zis. Ati uitat cum lingvistii de la redactie ma chemau in zeflemea, d-na cu hartoagele? Acum, daca e sa ma intorc la editura, voi veni cu un alt gen de hartoage! Auziti, dar nu vreti, mai bine, sa jucam nimicul pe o carte? 



duminică, 21 august 2011

Vazut



In 2003 sau 2004, cand a venit Jethro Tull in Bucuresti, am fost la concert. Dupa concert am fost la un bar si am ajuns acasa pe la 2-3 dimineata. Copiii adormisera si uitasera cheile in usa, iar noi am ramas blocati pe dinafara. Am sunat, am batut, am sunat pe fix, pe mobil…copiii dormeau fericiti. In casa, toate luminile erau aprinse, dar nici o miscare. I-am trezit pe vecini cu bataile noastre, dar pe copii, nu. Pana dimineata cand s-au sculat copiii, am petrecut o noapte feerica in masina. Dupa ce a scos fum si flacari pe nas si pe urechi de nervi, dumnealui a adormit si a inceput sa sforaie :).

Toata muzica asta pe care am postat-o in blog o stiu de la el.

Ascultat

De fapt, vibrat :)))
Vin rosu :)

Citit

Acum cativa ani m-am intalnit cu vara-mea. Nu ne mai vazuseram inca de la Inaltare, cu ocazia lansarii Micii Sirene, un scenariu cu un rasunator succes la public. Adevarul este ca Haralba, eroina principala, imi cam starnea reactii adverse. Desigur ca le puteam pune pe seama intregului meu complex de complexitate, eu pe vremea aia fiind cat o balena alba in mai multe dungi negre. 
Ce ma enerva la ea, era excesul de siropuri pe care-l raspandea in jurul ei: dulcegarii, tuguiat de buze, ochi dati peste cap, bustul ei care statea parca gata gata sa te-mpunga, punandu-i la grea incercare pe bietii ei nasturi …chestii d’astea.
Voiam si eu sani si talie ca ai ei!!!!
Deja nu mai eram o balena alba intr-o dunga, ci devenisem Marea Balena Albastra de suparare. Ei, fir-ar sa fie, stai ca ma fac eu the MythBusters…si am dat-o pe anorexice. Am devenit si eu sirena, dar sirena lui Roaita. Plus ca am inceput sa vaz si dublu. Dar totul e bine cand se termina cu bine: privindu-ma in oglinda prin ochelarii 3D pe care i-am primit in dar de la Movieplex Plaza Romania, ma vad in toata modestia mea.
Hai ca iar am batut campii cu gratie! So, let’s get back to our leadership!
Asta primavara m-am intalnit din nou cu vara-mea. Eram douazeci si unu la masa. Am vorbit despre una, despre alta, ocazie cu care am aflat niste amanunte picante despre tipul de la masa de langa geam, pe care-l vazuse intr-o ipostaza ridicola pe plaja la Mamaia.
La un moment dat ma ia la rost:
-Auzi, fata, parca te laudai c-ai scris o carte!?
-Am scris-o. Si nu una, ci cincizeci si doua, daca nu-i pun la socoteala si pe jolly jocker. De fapt, una si aceeasi, dar intr-un evantai de volume.
-Pai ad-o la editura, la prietena mea s-o publicam! Stii ca si eu am scris trei carti? Adica doar am semnat contractul pentru ele, dar de scris, nu le-am scris.
Culmea este ca ea a semnat contractul cu editura, dar nu e in carti, iar eu am scris cartile, dar n-am semnat contractul. De fapt si de drept am facut-o, dar am semnat sub acoperirea unui pseudonim.
La cateva luni dupa aceasta ultima intalnire, i-am trimis pe mail un fragment din ceea ce am scris eu. Zice:
-Frumos, interesant, iti recomand s-o citesti pe icsuleasa, nu stiu ce autoare.
Pai ce treaba am eu cu ea? Eu i-am dat sa citeasca, asa cum ma rugase, nu am rugat-o sa-mi dea de citit.
La Bookfest m-am intalnit cu sefa, fosta mea colaboratoare in domeniu. De cum m-a vazut, m-a intrebat ce mai fac. Zic:
-Bine! Am scris o carte.
Zice:
-Nice, nu vrei sa te angajezi la postul nostru de radio? E vorba de un post de senior manager blablabla…
Cu alte cuvinte, era un post de secretara. Aveam sa le fac cafeaua baietilor de la radio. Asa m-am suparat, ca m-am invinetit la fata! Ce dracu? Eu le zic c-am scris o carte, iar ei ba ma trimit sa-i citesc pe altii, ba sa le fac aproape moca cafele arabica…cate cacofonii, atatia stabilopozi, un fel de bolovani.
Mergeam pe strada si tremuram de nervi. Mai ca-mi venea sa plang. Si am plans cu sughituri. Am intrat la “Era Glaciara”, ca sa ma mai linistesc. Am ras de n-am mai putut, ca asa fac eu, dau din plans in ras. Sa dea dracu daca urma lasata de mama dinozaur nu era identica cu sigla udemereului (pe zapada, zic). Daca n-ar fi fost facuta in studiourile de la Hollywood, puteai jura ca e cu tenta politica a la Roma antica. Iar aia cu oul stricat, sa dea dracu in ea daca nu era povestea reginei din Saba fertilizata in vitro la clinica Sabyc, colt cu Filantropia.
Apoi m-am linistit. Ma gandeam ca ce tare as fi eu, sa le fac baietilor de la radio cafeaua in fiecare zi. Cu cafeaua pe care o fac eu, i-as avea la mana mea sigur. Zis si facut. Dar dupa aia, gandindu-ma eu asa mai bine, mi-am zis ca ce minunat ar fi sa-mi fac si eu o afacere a mea.
Si mi-am deschis o cafenea in zona Bariera Vergului.
Se numeste “Amaroy; Comma&Point “. Asa ca m-am gandit sa o promovez si pe blog. Cei interesati sa raspandeasca fluturasi in intersectii, sunt rugati sa ma contacteze la adresa mea de mail de la pagina "profilul meu".
Cei dornici de asociere, trebuie sa stie inca de la inceput ca firma este o societate pe actiuni, cu raspundere nelimitata, offshore…aaaa, of course voiam sa zic.
Detalii privind datele firmei (CAEN , ABELLE, CUI s.a.m.d.), pe gmail va rog frumos:

vineri, 19 august 2011

Scris...

Scoase cu grija ultimul print si il aseza duios peste celelalte. Isi implinise visul. Isi scrise cartea. Aseza manusrisul la loc sigur, ca pe ceva pretios. Nu mai avea nimic de dovedit.
Avusese mult de lucru in ultimul timp. Daduse prioritate articolelor pentru jurnalele cu care colabora, dar iata ca reusise sa le duca pe toate la bun sfarsit.
Ar fi dorit atat de mult ca el sa-i fie aproape, ca el sa-i fi fost aproape. Aproape, aproape, atat de aproape incat sa nu mai aiba motive sa se intrebe despre momentele cand l-a simtit aproape, daca au fost numai rodul imaginatiei ei, sau poate al dorintei. Il asteptase tot timpul acesta, toata viata ei...
Se duse in dormitor, isi dezbraca hainele de casa si ramase goala in fata oglinzii. Isi privea trupul imbatranit de atata asteptare. Pufni in ras. Pe pantecul ei se puteau citi urmele asteptarilor ei traite cu aceeasi intensitate cu care Seven il astepta pe Jaguar Paw sa se intoarca din capcana piramidei ridicate prin sacrilegiu, caruia acesta ii cazuse victima.
Sanii ei, oh, sanii ei vorbeau despre asteptarile traite cu aceeasi intensitate cu care Borte il astepta pe Temugin sa-si potoleasca mai intai inamicii si apoi, gargaunii imperiali. Sa fi fost oare acesta pretul unei alegeri? Poate.
Buzele ei ce schitau acum un suras de resemnare, gura ei inchisa vorbea despre asteptarile traite cu aceeasi intensitate cu care Queen Gorgo il astepta pe Leonidas sa se intoarca de la Termopile. Tot trupul ei vorbea despre asteptarile traite cu aceeasi intensitate cu care Andromacha astepta….ce palaria lui Hector o mai fi asteptat si ea. Numai in ochii ei se putea citi copilaria cu care Neytiri il dojenea pe Jack, de fiecare data cand aceasta era natang.
Era multumita. Isi scrisese cartea. Cartea ei despre nimic. Asa era ea, asta facuse ea, asa o gasise el cand ii auzi glasul la celalalt capat al undei:
-Hai sa te scot la o cafea. Azi sarbatorim. Azi am mai …
bip, bip, bip….

joi, 18 august 2011

Fuck

“Dublu” inseamna de doua ori “Simplu” sau de doua ori mai simplu? Sau dublul simplului este complicatul? Dublul, dublul sens, dubla masura sau duplicitatea complica simplul?
E drept ca, si am mai spus asta odata, sunt unele certitudini mult mai dureroase decat incertitudinile, dar orisicat!

Ultima mea certitudine a fost acum cateva zile, pe cand ma scaldam goala in apa marii, pe cand am ridicat bratele si am multumit Pamantului pentru tot si pentru toate, intr-o incercare de imbratisare, esuata din cauza bratelor mele mult prea mici pentru un Pamant atat de mare. I-am multumit pentru tot si pentru toate, fiind pregatita, atunci si acolo, sa mor.
N-am murit. Probabil ca Pamantul nu era pregatit inca sa ma lase sa mor si mai avea nevoie de mine. Nu stiu pentru ce, probabil ca pentru a-i mai face nitica umbra de pomana. Sau pentru a-mi da timp sa inteleg ca tot ceea ce conteaza este realitatea. Ca putem noi, oamenii, sa visam, sa ne imaginam sau sa traim mintal in lumi si universuri paralele, ca tot degeaba. Fiindca tot ceea ce conteaza este realitatea aceea in care simturile noastre se manifesta deplin, in toata frumusetea daruirii lor.

Paranoia google :)

cum se doare oval










in sabii sa ne taiem sau in sosete
4 iulie ziua recunostintei









anisway - cred ca multi, dar asta e viata










anisway am nevoie de putin ajutor ca sa scot









anisway de ce ma urmaresti?

anisway ma urmaresti?
daca un barbat este atras de chilotii unei femei
anis sex
desene animate cu elementele apa lemn metal pamint foc









"colonelul hathi"
copacul celtic
a fost odata un batran iaiao

:)









miercuri, 17 august 2011

duminică, 14 august 2011

Capotul de diftină

„Aveam 15 ani când am intrat în lumea filmului. Se întâmpla în vara lui 1980. Eram o adolescentă frumoasă, foarte frumoasă. Poate cam prea frumoasă. Dar cum în viata nu le poți avea pe toate, la anii aceia pe cât eram de frumoasă, pe atât eram de naivă. Acum raportul s-a inversat și este, ca și atunci, în defavoarea mea. Acum am tot ce-și poate dori un bărbat de la o femeie, mai putin frumusețea și virginitatea adolescentină.
"Viața ca o țeapă", cum ar zice Alan H. Cohen în cartea lui pe care deși am cumpărat-o, n-am citit-o. Am cumpărat-o doar pentru că era cu plata la salariu. Ah, și pentru că beneficiam de o reducere de preț care constituia un motiv întemeiat pentru a cumpăra o carte. Și odata cu ea, multe alte cărți pe care, deși le-am cumpărat, nu le-am citit.
În vara lui 1980 nu aveam eu grija cărților. Pe vremea aceea visam. Visam să fiu, visam să am, visam să fac, visam la o dragoste cum numai în filmele de cinemateca mai vazusem. Pe atunci nu aflasem, încă, cruntul adevăr conform căruia viața, oh, viața bate întotdeauna filmul. Atât de tare ce-am visat eu la filmul iubirii vieții mele încât, într-o bună zi, să fi fost pe la amiaza, în viata mea a intrat Mircea Daneliuc. Bine, în realitate regizorul a intrat doar în casa mea, care de fapt era casa părinților mei. Avea un scop precis: "Proba de microfon".
Desigur că în visele mele de atunci, artistul, artiștii și toți ceilalți creatori (de lumină, de umbră, de scenarii, de machiaj, de costume, de cafea...) intraseră numai și numai pentru a mă descoperi pe mine. În realitate au descoperit doar capoțelul meu din diftina înflorată, lung până în pământ și croit după modelul capoatelor din zenana purtate de gospodinele din Calea Grivitei, imediat după ce veneau cu sacoșele încărcate de la Piața Matache, imediat după ce găteau, imediat după ce aeriseau casa și scuturau preșurile, imediat dupa ce toata treaba din casă era facută, la cafeaua de dupa amiază, când își așteptau soții să vină acasă după o zi de muncă.
Regizorul a găsit minunată ideea capoțelului meu din diftină. Dar doar ca ambalaj. Conținutul a fost al Torei Vasilescu, soția sa de atunci. Artista, femeia și soția care a facut sex regizat cu regizorul, bărbatul și soțul ei, pe covorul din sufrageria mea. Care nici nu era a mea, ci a părinților mei, îmbrăcată-dezbrăcată de capoțelul meu din diftină înflorată. Capoțelul era al meu. Ăla da. Era al meu”.

vineri, 12 august 2011

Mr.

...Muscolo, instalatorul gigel.
Hai ca tocmai vin de la razboi :)



Vai, ce frumos mai canta flacaii astia!  Zice ca "Fight With Blood, Fight With Steel"....hai ca sa va dau si traducerea: zice ca sa nu mai infundati chiuveta, sa dati dovada de sange in instalatie si ca data viitoare s-o faceti cu stil.
Cine lupta fara stil, nu-i decat un motorhead....vruuuum:)





joi, 11 august 2011

Laundry

Londra are si ea de spalat niste pacate. Nah, se intampla adesea in cazul caselor mari si nobile. La fel de des ca in cazul bordeielor consecvente obiceiurilor.
Pentru ca una ar fi fost istoria daca Nobila Casa ar fi mers cu  naframa alba in varf de bat la localnici si i-ar fi rugat frumos sa-i dea si ei scortisoara si piper si vanilie ca sa manance si gura ei, drept multumire invatandu-i pe acestia limba lui Shakespeare si polo si cricket si alta este  mizeria care au adus-o in Europa pe drumul matasii croit cu sabia.
Nah, poate ca Shakespeare n-a stiut, saracul, ca cine ridica primul sabia, de sabie moare. Sau n-a stiut sa se faca inteles nici macar de ai lui, darmite de localnici. Si poate ca nici Byron n-o fi avut pentru localnici gust de scortisoara si vanilie si cuisoare, ca urmare le-a starnit acestora interesul de a-l gusta la el acasa, asa cum zic invataturile yogine, ca omul ar trebui sa se hraneasca cu roadele pamantului caruia ii apartine. Invataturi in virtutea carora si-au adus localul cu ei, in caz ca….cu catel, cu purcel, cu viermii de matase, cu curry si alte astfel de condimente cu gust si miros intapetor ca praful de pusca.
Poanta e ca unde dai si unde crapa, ca nu stiu ce vina am avut noi, astia, mioriticii, buni si blanzi si prosti ca mielu, ca drumul lor a trecut pe la noi.
Nu stiu ce vina am avut si nici nu mai conteaza. Conteaza ca acum si aici am pentru “drumarii” pamantului o dedicatie:




Oh, dar ce bine le venea londonezilor iesiti sa-si apere gloria si neamul cu maturi si mopuri si galeti. Asa, dragilor, era cazul sa spalati putin pe jos :)



Ah


Ah, dar va rog si lansez prin asta un apel catre cei care sufera de gramaticali corectnes si se simt astfel impiedicati de forma sa ajunga la fond, sa nu mai citeasca blogul acesta. In definitiv nu e nici o pierdere, nici pentru mine, nici pentru ei.
Ei cu forma lor, eu cu fondul meu. Alfa, Beta...nu e greu! :).


miercuri, 10 august 2011

Eh

"In sabii sa ne taiem, sau in ciorapi sa ne mirosim?"
..aceasta este intrebarea :)
Poate va veni si clipa cand oamenii nu se vor mai taia in cuvinte, nu se vor mai sufoca in cuvinte si vor vedea cuvintele ca pe niste mingiute. Unele de golf, unele de ping-pong, unele de tenis, unele de volei, unele de handbal, unele de fotbal, unele de rugby, unele de baschet, unele de biliard si unele de popice si se vor juca cu ele ca niste reali sportivi :)
Pana atunci eu, fiind sedentara pana in maduva oaselor, aleg sa ma dedulcesc onomatopeic:))))





He, he

Capitolul 2...hahahaha

Iulia,

Parafrazandu-l pe Irons, daca o femeie ii comunica unui barbat ceva anume, barbatul, orice barbat care este adevarat, nu va avea nevoie de explicatii suplimentare din partea ei, el stie.
Femeilor nu le este niciodata lene sa vorbeasca, scrie, explice, povesteasca! Uita-te si tu ce-am facut noi doua aici :))) Tot ce-am spus noi doua aici, a spus Irons in numai cateva cuvinte… ha, ha, ma foarte distrez :).

In rest, barbatilor nu le este neaparat lene sa asculte sau sa caute sau sa explice, ei au modul lor specific de a comunica si de a face toate acestea. Tine de constructia lor, de anatomia, de chimia lor care, asa cum am mai spus odata, nu are cum sa nu fie diferita de cea a femeii. E natural si firesc sa fim diferiti, femeia de barbat. 
Si unul dintre cele mai intelepte sau cuminti lucruri pe care le putem face este sa ne acceptam unii pe altii asa cum suntem sau sa restrangem apropierea la limita acceptabilului reciproc, sau sa ne despartim, fiindca dorinta unuia sau a celuilalt (dar trebuie sa recunoastem ca in general femeia se munceste sa-l schimbe pe barbat si nu invers) de a-l schimba pe cel de langa tine in ceea ce vrei tu sa fie, este cea mai toxica si daunatoare  lupta dusa intre oameni.
Pentru ca una este aventura prin care il descoperi pe aproapele tau, descoperindu-te astfel pe tine, si alta este sa cauti, cu dalta si ciocanul educatiei, sa-i cioplesti chipul dupa asemanarea ta.

Ceilalti, femeia-barbat si barbatul-femeie sunt doar niste mutanti aparuti pe fondul educatiei, a mentalitatii date mostenire din tata in fiu sau din mama in fiica, a prejudecatilor si a ideilor fixe, a unui mod de viata si a unor conventii sociale primite mostenire de la inaintasi si acceptate ca fiind valabile, adevarate si asupra carora nici macar nu s-au intrebat, darmite sa se lupte pentru a le schimba, pentru a scoate adevarul la lumina, din hatisul si labirintul iluziilor si amagirilor cu care am fost hraniti inca din fasa.
 Pentru ca una este sa cauti in interiorul tau pentru a gasi si a sti ce anume sa cauti in exterior si alta este sa pornesti cruciade in numele unor idealuri. Si, chiar daca idealul tau merita pana si jertfa suprema pentru a fi atins, nimeni altcineva in afara de tine nu este obligat, nu trebuie obligat ca, impotriva vointei sale, sa contribuie la indeplinirea lui. Eu as zice acum ca nimeni nu merita nici macar sa fie convins  prin munca de lamurire sa lupte intr-o lupta care nu este a lui.
In incheiere mai spun ca, inainte de acest copy paste, referitor la care initial mi-am exprimat opinia ca si cum as fi dat un simplu like pe facebook (sau cel putin imi imaginez ca asa se face, fiindca eu n-am cont de facebook si nu stiu:)), am scris cu degetelele mele acest fragment dintr-o carte care mi-a mers la suflet si care, zic eu, este edificator in discutia noastra referitoare la casnicie :).

marți, 9 august 2011

He, he

"Sper ca această corectitudine politică este un val care se va stinge de la sine", a spus Irons, care are 62 de ani, pentru Radio Times. El a mai spus câte ceva şi spre oroarea feministelor: "Majoritatea oamenilor sunt viguroşi. Dacă un bărbat îi pune unei femei mâna pe fund, aceasta, orice femeie care e adevărată, va şti să se descurce cu el. E comunicare. Nu putem fi prietenoşi unul cu altul?".

Jeremy Irons s-a arătat îngrijorat de viteza galopantă cu care dispare intimitatea, devorată de o presă şi un public insaţiabile: "Mai ales dacă ai o viaţă depravată, ceea ce sper că toată lumea are, doar o dată trăim. Toţi avem micile noastre secrete murdare, nu?". Şi a continuat: "Nici o căsătorie nu e ceea ce pare a fi. E foarte dificil, aş spune, să fii totul pentru o persoană". Despre el şi Sinead Cusack, cu care e căsătorit de 35 de ani şi cu care are copii deja mari, se spune că au o cănicie deschisă. "Eu şi Sinead am avut momente dificile. Orice căsnicie are pentru că oamenii sunt imposibili. Eu sunt imposibil, soţia mea e imposibilă, viaţa e imposibilă".

Misto :)

Nur

Inspirata fiind de postarea Iuliei, mi-am amintit de campania la nu’s ce produse lactate, aceea in care moldoveanca se lua la intrecere cu ardeleanca, punandu-si in valoare,  fiecare dintre ele, talentele culinare si gospodaresti. Tocmai cand se aflau pe punctul de a iesi scantei, interveni olteanca, o femeie apriga ( in sens pozitiv), care le-a aratat tuturor cum se imparte cascavalul, aplicand, asa cum mi se pare firesc si natural, principiul “cine imparte, parte isi face”.
In ceea ce ma priveste, sunt in asentimentul Iuliei, spunand ca oltenii si oltencele au toate motivele si calitatile sa-i detroneze pe banateni si sa fie ei fruntea. 
Hai Oltenia! :).
Faptele, insa, se prezinta astfel: campania “Regiuni, jucati si castigati” a scos invingatoare Moldova. Asadar avem toate motivele sa credem ca Miorita a fost data pe brazda de niste femei de toata isprava, niste mandre Victorii updatate la actualele conditii geo-strategice locale si totale, si ca n-are nici un rost sa-l dezgropam pe Manole.
E necesar si suficient sa fim cu ochii pe Ana. Go girl :)

Edit: Hmmmm, am vaga impresie, privind harta, ca....Valahia si restul lumii:)))

duminică, 7 august 2011

Verb

“Doamnă A., d-l Anghel Radios vă invită în ziua de, ora cutare, să luați parte la  “Grandiosul Spectacol”, în calitate de invitat de onoare.”
Ăsta cine doamne iartă-mă mai e și ce dracu mai vrea? Abia ieșisem de la  Expoziția de fotografie vie organizată pe acoperișul lumii de Maestru, o experiență care s-a încheiat cu o confuzie mai mult sau mai puțin regretabilă, între două puncte “X” aproape identice și al cărei final probabil că se cerea a fi lămurit. 
Da, asta trebuie să fie! Citesc mai departe: “Da, dar ca să luați parte, este imperios necesar să aveți carte. În consecință, odată cu invitația, primiți, vă rugăm, “Cartea”.
Cartea, nici groasă, nici subțire, nici lungă, nici lată, nici cartonată, nici pufoasă, nici lucioasă. Eh, s-o văd pe femeia care nu cade în ispita de a vedea ce e cu cartea aia care nu este nici groasă, nici subțire, nici lungă, nici lată, nici cartonată, nici pufoasă, nici lucioasă, nici prea prea, nici foarte foarte. Păi există o astfel de femeie? Eu! Păi daca nu eu, atunci cine? Pentru majoritatea femeilor, mărimea contează. Sau grosimea sau lățimea sau fermitatea cartonului sau pufoșenia de imediat după ce-ai deschis-o, sau luciul, sau designul sau, deloc de neglijat, autorul. Dar așa, cine dracu să cadă în ispita unei cărți lipsite de oricare dintre aceste puncte de interes? Eu.
Deschid cartea. O primă pagină albă, urmată de încă o pagină albă, urmată de încă o pagină albă…mda, dintotdeauna nepotrivirile dintre spațiu și timp s-au soldat cu datul foii sau întoarcerea paginii și după caz, cu blank...aha! D-lui Knott Mutch i-o fi rămas pe stoc un ultim exemplar din “Tot ce ştiu bărbaţii despre femei” și s-o fi gândit să-i dea acesteia un conținut. Păi spune, domnule, așa, ca ți-o umplu eu cu ce știu eu despre cât costă un NU și despre prețul unui DA. Atunci când este vorba de umpluturi, sunt din cale afară de generoasă, fie că este cazul unui cozonac, fie al unui ardei sau dolvecel umplut. De ce nu mi-aș manifesta eu generozitatea și umplând Cartea cu un conținut care să aiba asupra ei, o consecină gonflabilă:

”Chifteluțe marinate cu tarhon”

Construcția unde avea să aibă loc ceremonialul ce promitea să se finalizeze cu un picnic pe o pajiște verde, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, era o construcție impresionantă, impunătoare, iar luxul afișat avea darul de a-ți abate atenția de la faptul că  era, totuși, un spațiu limitat, delimitat. Luxul are acest efect asupra oamenilor, cauzându-le de multe ori orbirea.
Am intrat pe ușile larg deschise și, încă de când am trecut pragul, am observat că unica opțiune pe care o aveai era să urci scara ce se întindea la picioarele tale, odată cu primul pas. Larghețea sa, deschiderea, întreaga ei statură deborda de generozitate. Sigur că am început a-i urca treptele, încântată fiind de șansa ce mi se oferise. Odată de mine au intrat și au început să urce aceeași scară și alți oameni, oameni despre care nu știam nimic, pe care nu-i cunoșteam și unicul lucru pe care îl aveam în comun, era faptul că ne aflam în acealși spațiu și timp. Unii urcau mai repede, altii mai încet, unii se mișcau mai ușor, alții mai greoi. Toți, însă, eram cu ochii pe sus sau pe pereți, încercând să absorbim cât mai mult din tot ce se afla expus acolo. Era și asta o manifestare a setei de cunoaștere.
Desigur că decorurile luxoase și detaliile arhitectonice ne-au distras atenția de la pașii pe care-i făceam, dar ne arătam încurajați de înălțimea mică a fiecărei trepte, de rampa lină, de soliditatea scării. Toate acestea îți dădeau siguranța pasului următor.
Eram prima. Eram prima poate pentru că, spre deosebire de ceilalți, nu căutam să mă limitez la ceea ce fusese descoperit, inventat sau creat și expus în spațiul acela de către înaintași, ci căutam să fac eu propriile mele descoperiri, invenții, creații.
Am urcat cu pas sprinten până când m-am trezit pe buza unei prăpăstii a cărei adâncime nu putea fi văzută.
Dincolo de ultima sa treaptă, scara nu fusese concepută astfel încât să o poți urca ținând drumul drept. Îți oferea, începând din acel loc, două opțiuni: ori te întorceai din drum, ori apucai pe drum ocolit, dându-te astfel în lateral din calea abisului. Îți oferea această nouă posibilitate de ascensiune, dar generozitatea ei  inițială se restrângea brusc la o strâmtoare ce te obliga ori să urci târându-te, ori să sari într-un picior. Însă toate astea trebuia să le vezi tu, fiindcă nu era nimeni acolo care să te avertizeze, să te îndrume, să te întâmpine, să te conducă.
Am urcat până la următorul nivel, prin stânga scării. Abia când am ajuns la nivelul respectiv am fost condusă spre camera ce-mi fusese pusă la dispoziție, la umbra unei rezervări anonime, și unde urma să mă cazez pe perioada șederii mele.
Era o cameră la fel de luxoasă, în mijlocul căreia trona un imens pat cu baldachin și ai căror pereți înalți erau acoperiți de dulapuri masive, grele, dificil de urnit de pe locul pe care fuseseră așezate. Ușile acestor mobile, referitor la care mă întrebam dacă au vreo utilitate reală, erau cioplite într-un amalgam de stiluri: baroc, rococo, renascentist...din care nici măcar unul nu a reușit să-mi fie pe plac.
Printre toate aceste mobile, devenite imobile sub propria lor greutate, abia dacă mai aveai loc să te miști, iar mișcările, că voiai că nu voiai, îți erau dirijate. Aerul greu de respirat te îndemna să deschizi fereasta mare cât un perete întreg, neacoperită de perdele și draperii. Era unica sursă de lumină și de aer și putea fi văzută ca pe o ultimă speranță.
M-am dezbrăcat de hainele îmbrăcată în care am călătorit și mă pregăteam să-mi îmbrac ținuta elegantă și obligatorie la o astfel de ceremonie. Mă aflam în siguranța pe care intimitatea ți-o oferă dar, exact când am rămas goală, am constatat că fereasta dădea de fapt către peronul unei gări, peron unde abia garase un tren plin cu navetiști.  La vederea sânilor mei, navetiștii au dat buzna în cameră, aducând cu ei bezna.
Bezna s-a dovedit a-mi fi un aliat de toată isprava. Dacă lumina exteriorului îmi adusese numai necazuri, bezna a permis înăuntrului meu să mă călăuzească. Nu aș ști să explic cum, dar am ieșit din scena aceea de groază, nevătămată. Dacă pe lumină, libertatea de mișcare îmi fusese restricționată de prezența mobilierului, în beznă toate piedicile dispăruseră. Parcă mi se activase gps-ul instinctelor, instincte pe care nici nu mi le cunoscusem până atunci, de care uitasem, instincte atrofiate, ținute până atunci în adormire.
Am găsit ieșirea. Am ieșit și am început să alerg pe culoarele construcției. Fugeam și vedeam că ceva se schimbase, că luxul își pierduse strălucirea și că peste toate se așternuse patina unor vremuri trecute. Nici urmă de ceremonie. Am nimerit, în schimb, în culisele unui joc unde se punea la punct o lovitură de palat. Înapoi nu mă puteam întoarce. M-am făcut una cu zidul. Am alunecat de-a lungul lui încet, calm, ca o nălucă până în punctul unde, în zidul fortificat s-a deschis calea de acces, drumul,  pasajul ce avea să mă conducă spre Grandiosul Spectacol.
Am ajuns în subsolul construcției, la temelia acesteia. Era un spațiu închis ermetic. În centru se afla un palet pe care erau stivuite navete în interiorul cărora fuseseră așezate, cu gura în jos, pahare. Fiecare pahar părea a fi un glob, un miniunivers, o lume populata de ființe minuscule, vizibil afectate de resursa limitată de oxigen, dată de efectul de clopot.
Din grabă, din neatenție sau din pura întâmplare, le-am răsturnat. Miile și milioanele de cioburi s-au proiectat pe plafon, dându-i acestuia fabuloasa înfațișare a unui cer înstelat, dintr-o noapte senina și caldă de vară. Pentru prima oara în viața mea n-am mai căutat să-mi explic de ce, cum a fost posibil un astfel de miracol. Pur și simplu l-am trait. Câteodată, sau poate de cele mai multe ori, cel mai bine este să nu știi.
E suficient să te bucuri de ceea ce ești, de ceea ce ai, de ceea ce poți.