Examen

Azi vreau sa scriu despre Pensiunea Anu si Hotela Florentul, o investitie romano-elvetiana, un parteneriat de tip doi in unu. Unica astfel de concreta existenta din tara si, mai mult ca sigur, din lume: Oglinda. Mai pe intelesul elvetienilor, der Spiegel sau le Miroir sau despre cum este sa ti se implineasca un vis, exact pe dos. Adica invers.
E ca si cum treci Raul peste o punte ce crezi ca te va conduce spre Unda Verde data implinirii dorintelor si spre Albastrul Asteptarilor cuminti si blande ca sperantele unui cer senin de dimineata limpede, ca o cununa multicolora a pasilor mai mari sau mai mici, mai apasati sau mai duiosi prin care ai dat asteptarilor, forma de Actiune, de Fapta.
Si treci puntea cu pas usor, poate usor jucaus, sarind cand pe un picior, cand pe al doilea, doar pentru ca-ti plac la nebunie vibratiile, tremurul si arcuirile aliajului din care este faurita. Si dai peste o statie de betoane, chiar daca avand forma ordonata a unui teren de fotbal, a unuia de tenis, sau a unei parcari.
Scrasnesti din dinti si urmezi protocolul: joci un fotbal, joci un tenis, parchezi regulamentar masina si fugi in cautarea Muntelui. E ca si cum retraiesti frustrarile din copilarie cand, desi stii ca Marea si Soarele sunt prietenii tai cei mai buni si abia asteapta sa te imbratiseze, si tu pe ei, intervin adultii si te prind ca intr-un navod, cu restrictiile si interdictiile lor de forma unei palariute, a unei creme, a unei umbrelute, a unui program batut in cuie de stanga, dreapta, fata, spate si a unui lant de geamanduri pe care sta scris cu litere de-o schioapa: “Nu ai voie in apa!”.
Si te faci mare si pleci in cautarea Muntelui. Si il gasesti, mai intai, ca pe o Pajiste plina cu Flori, dintre care, primele pe care le recunosti sunt cele de nu-ma-uita, galbenelele si coada calului. Si unicul regret este ca nu ai rasfoit la timp o carte despre Potiuni. Eu pot, tu poti, el/ea poate, noi putem, voi puteti, ei/ele pot...
Dar imediat regretul asta e compensat de bucuria de a fi citit “Copacul” si de a fi vazut “Apocalypto”.
E luna plina, dar nici o balta in care sa se reflecte si in care eu sa ma arunc, asa cum citisem in “Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus”. Si de aceea ma gandesc sa trec din nou podul, un pod rigid, dur, de neclintit, incremenit in proiectul sau. Ma razgandesc, ma descalt si cobor Raul. Cu atentie sa nu alunec si sa cad. In definitiv, pietrele sunt cele ce raman, dupa ce trec prin raul de foc. 
Asta sunt: o piatra vulcanica. Un zar mai mult sau mai putin norocos aruncat la intamplare, de Morfeu.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica