Egloga

Culmea nesimtirii universale este ca exista cuvinte care incearca sa ma foloseasca, sa ma transforme in unealta lor de scris, cautand sa se exprime prin mine. Altfel nu-mi explic de ce, de ceva timp, “egloga” se tine de capu-mi. Nici nu stiu ce inseamna “eggl'eauga” asta. Am vagi amintiri despre asa ceva, din timpul scolii, un timp cam de multisor apus.
Dau click pe DEX si ce sa vezi, in loc sa citesc definitia data de academicienii nostri, vaz pastorala sambetei noastre, o sambata in care apa a jucat numai un rol secundar, cu ale sale incolore, inodore si insipide calitati. Rolul principal, asortat felului principal, l-a avut vinul tricolor: alb demisec, rose demidulce si rosu sec.
Iesisem in sase, asa cum iesim noi de ani buni. Cam de opt. Trei la trei, poarta in casa…poarta-te asa cum iti este felul. Fii tu insuti.
Consecventa acestui principiu, mi-am imbracat pantalonii mei culoarea untului prezident, cumparati din oraselul alsacian Colmar, un mix de bumbac si elastan in proportie optima, asa cum ii sta bine, in fermitatea ei, unei croieli de pana, asortati la camasa din in de culoarea nisipului frantuzesc. O nuanta de praf, pe dedesubtul careia, largimea croielii de suprafata se imbina armonios cu ingustimea lenjeriei din bumbac mercerizat turcesc, indulcit pe ici pe colo, cu dantela in broderie sparta. Accesoriile din lemn, argint, cupru si piele, puse la pura intamplare, iarta-ma Doamne, n-am stiut ce fac, transformandu-ma astfel in harta Europei. La pieptul meu,  spaniolul, la urechi, tirolul, pe maini, si pe dupa umeri, o imbratisare romano-austriaca, cu insertii bavareze. Nu cunosc originea balerinilor bej, din piele intoarsa, dar odata ce mi-am bagat eu picioarele in ei, pot fi considerati ca fiind propria-mi incaltaminte.
Destinatia noastra, Strada Sperantei nr.7, “La dud”. In afara gradinii, in dreapta ei,  un Morgan. A fost dragoste la prima vedere. Interiorul din piele maro-visiniu se asorta de minune cu exteriorul meu.
In interiorul gradinii, o frumoasa imagine bucolica scotiano-irlandeza. Frumos, frumos…nici club, nici pub, nici lux. Cate o bucatica din toate.
-Este masina dumneavoastra, l-am intrebat pe barbatul care ne-a intampinat.
-Da.
-O iubesc, i-am zis, razand nastrusnic.
-Ii voi transmite, mi-a replicat el, la fel de zambitor.
-Ma bazez pe dumneavoastra ca veti face asta :).
Unicul punct din intreg acel ansamblu ce imi amintea de copilaria mea, era dudul vechi de doua sute de ani. “Doua secole de dud”…daca ar fi sa scriu o carte, acesta ar fi titlul ei :).
Intamplator sau nu, m-am asezat pe locul unde spatele meu s-a facut una cu trunchiul acestui copac. Este pentru a doua oara in numai doua saptamani, cand simt pe pielea si pe sufletul meu ca forma superioara de viata de pe aceasta planeta, sunt copacii, noi, oamenii, fiind numai niste paraziti ai lor, niste omizi :)
Ce memorie o fi avand acel copac? Copacul?



Stand cu spatele la el, m-am desprins de tot jurimprejurul. Mana mea stanga il cauta. Mana mea dreapta ii mangaia scoarta brazdata de timp. Eram din nou copilul de nici 12 ani, copilul ce a ajuns pe acoperisul casei sale, urcand o scara, urcand a doua scara, urcand a treia scara, trecand prin pod, cu un vas din metal dupa mine, hotarata sa-i dau acestuia, un continut de dude negre. Un negru impropriu, judecand dupa movul purpuriu al degetelor, buzelor si dintilor mei, de dupa o astfel de experienta matasoasa, dulce-acrisoara :).
-Hei, aici suntem, pe unde ratacesti? ma readuse cu picioarele pe pamant, glasul lui.
-Si eu tot aici, nu ma vezi? Ma vezi, nu, chiar daca ma dau de dupa dud.
Am izbucnit in ras, amintindu-mi de filmul ala cu “sweet” si “dude”, cu extraterestri si cu “bai, care mi-ai sutit masina?”
O frunza uscata imi cazu pe umarul stang. Atingerea ei a fost aidoma unui click actionand dupa principul dominoului: click, click, click.
“Deci, fa, suntem celti fa! FA, fata, tu auzi, suntem celti, fa! Nu suntem nici traci, nici daci!”
“Suntem pe dracu! Suntem niste degenerati, asta suntem! Niste gladiatori degenerati in niste gladmani. Auzi, nu suntem nici frantuzi, nici franci, nici francofili, nici francofobi, nici Franco, nici Che Guevara…suntem bucurani. BUCURANI :)






Comentarii

  1. dupa chipul si asemanarea noastra, Ben :)

    stii ca nu numai copacii au memorie, ci si google reader are memorie. stii asta, munteanule, nu?!:))))

    RăspundețiȘtergere
  2. tu sa nu-mi spui mie noapte buna cand vrei tu, ca abia acum incepe bairamul :))))

    ma duc sa-l recalm in Dezrobirii pe vecinul meu ca e un absolem albastru, gras si are cap de zepelin :)))

    RăspundețiȘtergere
  3. Au!
    Îl sparg!!!!!!!
    Stai să-mi pun clăparii!
    Ai grijă, deci, să nu adormi!
    (și când ai năcazuri, fluieră 231 lungi și 763 scurte să știu de ce-i vorba)

    RăspundețiȘtergere
  4. *recalm, adica de la algocalmin, ca ma doare o masea :))))
    ....994, 995, 996, 1001 ::)))

    RăspundețiȘtergere
  5. Hopa!
    Păi ce facem noi aci?
    Nu știai că peste 800 s'arată să fug 'napoi acasă?
    Uff...

    RăspundețiȘtergere
  6. Dar de ce? Peste 800 ti se termina abacul? :)

    RăspundețiȘtergere
  7. no auzi măi frate...
    Neața!
    (uitai a spune...)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie