marți, 7 iunie 2011

Toon


E vară. Păsările cântă zgomotos, luându-se la întrecere cu motoarele mașinilor de tuns iarbă sau, după caz, cu vocile răgușite ale lucrătorilor de la spații verzi. Soarele se iubește dis de dimineață cu ploaia, iar eu nu vreau las mai prejos.
Viața este frumoasă. Oh, dar ce frumoasă este ea!
Si totuși, ceva parcă-mi lipsește, dar nu știu ce. Dau fuga la caseta de bijuterii. Toate sunt la locul lor. Fug într-un suflet la sertarul meu cu ciorapi. Dresurile mele curcubeu se iubeau în draci, împletindu-se unele cu altele și umplând sertarul de lumină și culoare.
L-am închis ușor, ar fi fost păcat le deranjez. Nu acolo era problema, dar de unde această senzație? Intuiția mea nu m-a înșelat niciodată (poate eu pe ea, dar doar o dată sau de două ori).
Deschid sertarul cu chiloți. Inima mi s-a oprit…unde au dispărut chiloții din dantelăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă?!?!
Încerc ajung la telefon chem poliția, pompierii, salvarea, descarcerarea și pe băieții de la Flamingo….ah, asta e din altă poveste.
N-am reușit. Telefonul meu era prea departe. Mi-am adunat toate forțele și am început răscolesc sertarul. Of, of, of, mi-a venit inima la loc. Chiloțeii de dantelă se ascunseseră sfioși sub boxerii din bumbac
Bine, bine, dar dacă nici ăștia nu lipsesc, ce dracu îmi lipsește?! Iau cartea de pe noptieră, o răsfoiesc puțin și o arunc. Nu ea îmi lipsea.
Beau o cafea…nimic. Fumez țigară după țigară, un pachet întreg…nimic. Întorc ceașca cu fundul în sus, îmi desfac părul și încep a face dansul ploii, repetând cu voce gravă descantecul:
“Scooooaaaateeee draaaceeee ceeee-aaaai ascuuuuuuns, scoate drace ce-ai ascuns!”. Doar m-a luat amețeala, în rest nimic, nici un semn.
așez la calculator și încep clickui.
Dracul, dragul de el, mi s-a arătat: “Tu ai vrut-o, tu ai cerut-o, nu stăteai tu liniștită până nu o aflai și pe asta!”.
Al dracu’ Dracul ăsta, e mult mai prompt ca Dumnezeu atunci când răspunde la rugăciuni. uit la ce-mi arată el. văd alergând printre linii de tren, străbătând culoare și căi de acces și citind din fugă plăcuțele indicatoare și afisajele electronice puse în calea mea, unele spre a găsi, altele spre a rătăci.
 "Ceai budit?" întreba stewardul în timp ce roțile trenului se învârteau frenetic, mușcând din drumul de la Micul Paris la Marele Oraș.
"Ceai budit? a fost întrebarea cu care am fost invitată -mi fac intrarea în specificul zonei.
"Ceai budit?" plesni întrebarea pusă de tânăra mea gazdă, încântată de altfel de vizita pe care i-o faceam.
"Nu vreeeauu ceeeaiii budiiit! Vreau cafea! Voi nu ați auzit de cafea?"
"Noi nu prea bem cafea, veni răspunsul ei. Noi bem ceai și mâncăm prăjiturele, așa este tradiția. Doar niște ness am, zise ea, dacă vreti."
"Ness-ul, un impostor, un uzurpator al cafelei!" am zis eu. "Eu vreau cafea!"
"La voi se găsește cafea, am fost întrebată?"
”La noi se găsește ce nici prin minte nu-ți trece.”
“Chiar și parizer?”
Mda, i-am zis Dracului privindu-l în ochii lui frumoși, ca într-o oglindă, ai dreptate! Nu cunosc o altă însușire mai personală a individului, mai presus de propriul său tembelism.
În cazul A-ei, vorbise gura fără ea. Habar nu avea ea ce inițiativă lansase B, încă înainte de a se întoarce din delegația în scopul căreia se deplasase de tot. Auzi la ea, cine a mai pomenit ceasul al doisprezecelea fie o ora potrivită pentru a vizita Palatul Parlamentului, cu ocazia evenimentului organizat de nuștiucine odată cu lansarea a nuștiuce. Noroc cu B, care i-a tras vreo două scatoalce pe calea undelor de i-a scos capul din nori și i-a fixat ideea numai ora 14:20 e cea potrivită pentru o astfel de inițiativa. Știa L ce știa.
NU AVEAM NICI UN CHEF! Tot ce-mi doream era lenevesc în fața monitorului și cert cu virtualul. Deoarece cu realul nu aveam nici un motiv cert.
Și astfel Virtualul m-a luat de-o aripă și p’aci ți-e drumul. Am intrat. Ca la aeroport. Apoi m-am risipit pe unde vezi cu ochii: pe cablu, în rețea, pe ziduri, pe tavan, pe podea și în interiorul acestora. La un moment dat, exact când pregăteam s-o șterg hoțește, dezamăgită fiind pe motiv de "nimic nou", îl zăresc pe tip, bietul de el, înghesuit în mai puțin de un metru pătrat, așezat sub tocul ușii. Vindea cafea Lavazza și fresh de portocale. spun drept, îmi dădea inima ghes beau o cafea, dar m-am limitat doar la a-mi potoli setea, spunându-i în același timp, lașitatea este cel mai mare păcat. Poate unicul.
Well, zise Dracul, nu zici nu ți-am spus: “Un copac după ceafă e binevenit uneori!”.
Hell, am zis la rândul meu, gata bat palma cu el, ca semn al înțelegerii noastre, pentru distribuirea mea în rolul lui Vendetta, moment în care am fost salvată de clopoțel:
-Alo, suntem de la firma puncte puncte, facem un sondaj de opinie, îmi zise Dumnezeu, schimbându-și vocea ca nu-l recunosc.
-Așa, si?
-Vrem ne spuneți ce place și ce nu place.
-La ce?
-La Carte.
-Valetul de pică, ăla nu-mi place.
-Argumentați.
-Pentru ignoranță nu există argument, iar absența empatiei este un păcat capital.
-Ce place?
-Cum tragi tu de limbă, în ciuda faptului ești numai un personaj fictiv, pe care l-am amplasat în centrul Universului, ca punct de referință. La fel ca pe Dracul, tot un personaj fictiv, amplasat tot ca un punct de referință, dar în cel de-al doilea centru al elipsei. În fapt nici nu existați, eu v-am inventat, dar v-am inventat prost.
-Ce femeie nebună, unde te-am găsit eu pe tine? zise Dumnezeu, hohotind cu poftă. N-am mai râs așa de nu mai țin minte când!
-Pai cum unde, în carte! Am ajuns acolo după o ultimă scanare pe care mi-am făcut-o. Știu nu obligi, dar vreau -ți spun, în doar 26 de cuvinte, la ce concluzie am ajuns:…
-Lasa mai știu eu mai bine, nu te mai lăuda într-una!
-Ia mai du-te tu la Dracu, i-am zis și i-am închis telefonul în nas.
Imediat după aceea a apărut angelica ființă. M-a certat, cică eu n-am aflat până acum cine este L. Am început rad.
Sorry, angelico, dar nu e loc pentru amandoua sub unul și același Soare. Stai tu sub, eu miss mereu deasupra. Am uitat prezint: Abel, Abel reloaded. Am venit -l tund pe Cain, pe considerente de Romulus și Remus.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu