Stil

Nu m-am întrebat niciodată despre culori, așa cum m-am întrebat asupra altor învățături primite din familie sau de la școală. Le-am acceptat ca fiind roșu, verde, albastru, galben și toate celelalte. De plăcut îmi plac toate, nu însă și toate nuanțele lor. Nu m-am întrebat nici de unde vin, încotro se îndreaptă și cine le-a numit așa.
Și totuși astăzi m-am întrebat nu asupra culorilor că fiind lumina materiei, ci a cuvântului “culoare”. De ce oare în limba română “culoare” exprima singularul luminii materializate și, în același timp, pluralul unui coridor. Îmi vine să rad. Niciodată nu mi-a plăcut filozofia, iar pe filozofi i-am crezut întotdeauna niște nefericiți care au încercat să-și umple golul interior cu astfel de gânduri și analize. Nu aș fi avut nimic cu ei, dacă unii nu s-ar fi băgat cu forța în seamă.
În fine, nici azi nu m-aș fi întrebat asupra culorilor dacă nu aș le-aș fi visat. Mai întâi m-am visat în alb și negru. Mă dusesem să-mi nuanțez în negru, părul alb. Nu știu de ce și cum, dar m-am lăsat convinsă de stilista pe mâna căreia m-am dat, să mă tundă. Mă uitam în oglindă și mă vedeam ca un arici. Arătăm că o pădure imediat după defrișare. Atât de tare m-am înfuriat, încât din capul meu a început, nu să iasă fum și nici aburi, ci să se reverse valuri, valuri de păr negru. Părul meu se regenera văzând cu ochii, crescând în lungime și volum.
Apoi m-am visat, de mâna cu a mea copilărie, urcând pe un culoar îngust ce avea să ne conducă la izvoarele Dunării albastre pentru ca, în sfârșit, odată ce-am ajuns la capătul unui coridor din vagonul trenului în care mă găseam, de fapt, am vrut să mă așez. Pe spătarul scaunului gri se află un top verde. Am crezut că este ocupat, dar călătorul ce ședea pe scaunul din față mi-a spus: "Liber, liber la culoare".
M-am sculat complet confuză. Cum să-mi vopsesc părul în verde? Verdele este culoarea frunzelor, dar frunzele sunt primele care se-ngalbenesc și cad sau care se lasă luate de vânt. Mesajul era unul foarte clar: fie aveam să-mi petrec weekendul în Munții Pădurea Neagră, fie era cazul să mă vopsesc la par. La mine în mansardă adeseori a bătut vântul schimbării. Dacă ar fi fost doar o adiere, ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar de data acesta a fost o adevărată tornadă. Nu-l mai las în alb, nu-l mai las în negru, nu-l mai vreau nici grizonat, îl nuanțez în roșu.
Spun:
-Vreau să mă fac irlandeză.
Ea: Tițian?
Eu: Irlandeză!
Ea: Tițian!
Eu: Ir-lan-de-ză!
Ea: Ba ți-ți-an!
Și tot așa, până am pus degetul pe eșantionul de culoare din catalog, ca pe o rana, dându-ne seama că vorbeam de una și aceeași culoare.






Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot