Sase

Primul meu examen pica(n)t, din cele trei mari si late, a fost in anul intai de facultate, la drept. Ca profesor il aveam pe Ion Rucareanu. Atunci il vedeam ca pe un om deosebit, vesel, boem si capabil a ne capta atentia. Se vorbea despre el ca ii cam placea sa traga la masea si de fustele studentelor. La faza cu fustele n-as sti sa spun daca era asa sau nu, dar nu o data s-a prezentat in fata studentilor sai, vizibil alcoolizat.
Tin minte ca intra in amfiteatru si facea fel de fel de glume. Il ridica pe cate un coleg in picioare si il punea sa-i faca o declaratie de dragoste uneia dintre fete, alcatuita numai din adagii,  in limba latina. Era extrem de amuzant, fiindca baietii intrau in jocul lui, balbaindu-se, fastacindu-se si, adeseori, punandu-se in situatii ridicole.
La prima ora de curs a pierdut cam un sfert din timp luandu-ma peste picior si vorbind in zeflemea de numele meu: "Ce nume e asta, Animari? Nici nu stiu sa-l citesc!” , spunea, jongland cu tot felul de improvizatii pe aceeasi tema.
"Stiti, in primul rand, nu eu mi l-am ales. In al doilea rand, trebuie sa recunoasteti ca este un nume extrem de rar, comparativ cu Ion, de exemplu".
Dupa replica asta m-a invitat politicos sa-mi ocup locul.
Pe proful de seminar il chema Turcu. Un tip destul de afumat, zeflemist  si plin de el. Intra in sala, se aseza la catedra si isi aprindea tigara. Ne radea in nas si ne spunea: "Stiu ca va arde buza de o tigara, dar pana nu ajungeti in locul meu la catedra, nu fumati!"
De atunci nu am mai frecventat orele lui. In schimb ne vedeam destul de des la Dorobanti sau la Butoias, unde impreuna cu toata grupa ieseam la bere.
"Pe tine parca te-as cunoaste" imi zise el. "Desigur, sunt studenta dvs.", i-am raspuns si m-a tinut minte. Si uite asa, pana la sesiunea de vara. La examen m-am prezentat ca fiind eu insami, exact ca si pana atunci, avand convingerea ca tot ceea ce este obligatoriu, este un abuz. Si, daca tot am fost abuzata de catre profesori cu legea de partea lor, macar m-am lasat abuzata reducand pierderile la minimum, dedicandu-ma studiului, exclusiv in sesiune. Procedand astfel, castig mi-a fost timpul ce mi l-am daruit in detrimentul orelor de curs atribuite de catre metodisti, unor materii care nu mi-au folosit la nimic in viata. 
Dupa ce am raspuns la jumatate din subiect, Rucareanu se pregatea sa-mi treaca un cinci in carnet, cu mesajul “pentru ca pot”. In acel moment, Turcu isi rase pe sub mustata imaginara si zise: “nu o trec!”
Rucareanu, ca ba da, el ca ba nu, Rucareanu ca ba da si uite asa pana cand am iesit din sala si i-am lasat sa se certe.
In toamna am promovat cu opt si Turcu si-a cerut scuze pentru ca mi-a stricat vara. Nu stiam la cei 20 de ani ai mei, ca totul, absolut totul in lume, mai ales la drept comercial, poate fi negociabil. Nu stiam si nici nu cred ca stiind, mi-ar fi fost de ajutor, cata vreme imi repugna sa ma tocmesc.
La urma urmei, viata este o chestiune de alegere si nu vad  ce as avea de negociat, cu privire la alegerile pe care le-am facut.

Examenele mele picante au avut acelasi gust cu cel al Targului Taranului Roman, un targ al produselor traditionale din carne si lapte, imbogatit cu miere, polen si faguri, dulceturi si siropuri naturale, vin si paine de casa si alte astfel de delicii slow food.
Prima mea experienta a unei astfel de expozitii cu vanzare a fost ca o piatra de hotar a flamanzeniei mele. Plecasem de acasa flamanda fiind, si m-am trezit in mijlocul unei batalii: foamea in confruntarea cu produsele expuse, parca special, intru ispitirea mea...moment de cumpana in care instinctul meu animalic si cel de conservare au atins punctul lor de maximum. Foamea asta, flamanzenia nesatisfacuta, nepotolita este ca un drum cu doua sensuri: ori te arunca inapoi la regnul animal si chiar mai jos decat atat, ori te ajuta sa te descoperi ca fiind totusi, om, nu animal si nici animal social. O fiinta superioara.
Atunci si acolo, mi-am gasit salvarea de la un stand ce expunea spre vanzare obiecte din ceramica si desen pe sticla, semnate SM. Am "salivat" la vederea unui tablouas cu floarea soarelui si maci, un echilibru, o impacare a culturii cu salbaticia, care mi-a mers drept la suflet.  Am scos banii, fara sa ma intereseze pretul si l-am luat. Este unic si este al meu!
-Nu vei gasi un al doilea la fel, stii asta, nu?
-Stiu. Este valabil pentru tot ceea ce este creat de om, fara implicarea masinilor si automatismelor. Tine de starea sufleteasca, de emotiile, de trairile artistului in timpul creatiei...o amprenta a unicitatii.
Ajunsesem amandoi in acelasi timp si loc. El m-a salvat de moarte prin inanitie, cu bagajul lui de cunostinte, si eu l-am salvat prin arta conversatiei.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica