Șapte

Si a fost ziua mea. In seara de ajun statusem intinsa pe canapea, indeletnicindu-ma cu telecomanda, o treaba cu care nu ma indeletnicisem cam de multisor. Nu aveam chef sa scriu, nu aveam chef sa citesc, nu aveam chef de nimic. Uite asa am descoperit eu, in prag de cea de-a doua tinerete, cat este de placut sa te dragalesti putintel cu plictisul. O viata intreaga fugisem de el ca de dracu, pana m-am hotarat sa ma impiedic si sa cad in bratele lui.
Navigam printre iubirile interzise de la national, norma jean de la hallmark si maria antoaneta, de la hbo cand, intr-o pauza publicitara, am trait ceea ce nu mai traisem de mult. Am simtit cum in pantecul meu misca viata. Lovitura aceea cu care bebeul te anunta ca e la ora lui de joaca. Zambeam fericita…doamne, ce nebunie!
Stiam foarte bine ca viata este un ciclu, dar eu tocmai incheiasem un astfel de ciclu si, ca sa incep unul nou, ma gandeam ca mi-ar fi placut sa simt mai inainte de miscarea aceea de picioruse, sa simt spuneam, cum imi zboara fluturii prin stomac. Dormeam.
Ziua mea a fost o zi ca oricare alta. De fapt, mint, fiindca a fost o zi cu totul si cu totul deosebita. Am vrut sa fie secretul meu. De aceea am invelit acest secret intr-o blanda a mintire :)
"Goana dupa aur"

Pentru prima oara m-am simtit incomodata de "conditia materiala" a familiei mele de cand aveam vreo 12-13 ani. Pana atunci nu cunoscusem acest sentiment. Desi tata fusese sef de sala la "Doina" pe Kiseleff, intotdeauna  s-a condus dupa principiul "sarac, dar curat", "mai bine mananc paine uscata si dorm pe perna mea"!
Pe la acea varsta am inceput noi, colegii de clasa sa ne privim cu alti ochi, sa observam ca suntem fete si baieti. Tot atunci a fost perioada mea de glorie! Se indragostise de mine Paul, eroul, Fat-Frumosul clasei! Intr-o buna zi, in timpul unei ore, mi-a trimis un biletel continand un mesaj codificat prin care isi declara dragostea. Eu, isteata cum ma stiu, l-am descifrat imediat si i l-am trimis inapoi, lucru ce i-a provocat o criza de timiditate in urma careia, rosu ca racul la fata, a fugit de la scoala.
Cand Paul de indragostea de o fata, apoi toti baietii de indragosteau de aceeasi fata! Paul era eroul tuturor. In primul rand era frumusel foc. Apoi era extem de bine imbracat, avea mereu la el fel de fel de gume, creioane, pixuri si alte alea pe care noi, amarastenii, nu le vedeam decat prin vitrinele magazinelor "SHOP". Ca sa nu ma lungesc cu descrierea lui, va spun doar ca tatal sau era "administrator" la ambasada SUA si conducea un Ford de culoare rosie, ceea ce, pentru perioada anilor 70-80, avea asupra noastra un efect de foc de artificii.
Fericirea mea a durat destul de putin, pana cand, la inceput de clasa a saptea a venit noua noastra colega, Corina Bucur, de care Paul s-a simtit din start atras, uniti fiind prin acelasi miros imbietor de "Fa". Tot atunci s-au imprastiat si restul baietilor din jurul meu, reorientandu-se rapid.
Asa mi-am pierdut eu primul fulg din aripile mele ingeresti. De atunci am inceput sa urasc saracia si am suferit ingrozitor pana pe la 19 ani, cand din prima mea chenzina, am reusit sa-mi cumpar prima mea pereche de jeansi.Cred ca tot de atunci am inceput sa visez la sifoniere pline, la parfumuri si farduri, si lux.
Ajungand prin anul 2002, visele mele materiale s-au implinit. M-am mutat intr-o casa noua, spatioasa. Totul era nou-nout, de la mobila la decoratiuni. Incet, incet, sifonierele s-au umplut, starturi straturi de haine de diverse culori, texturi, croieli, etichete de firma. Apoi am constatat ca nu mai am unde sa-mi tin bijuteriile si in timp ce mi le asezam in noua caseta special achizitionata, mi-a trecut ca un fulger prin cap, intrebarea "La ce bun toate astea?"
Eram mandra de ele si le purtam cu placere, dar in timp am constatat ca de cele mai multe ori eram privita ori din interes ori cu invidie si ca toata aceasta parada, chiar daca si una fara intentie de epatare, ma antrenase de fapt, intr-o competitie a acestor "expozitii de noi cumparaturi", la umbra carora nimeni nu ma mai vedea pe mine insami, nici macar eu. Apoi am primit o palma zdravana peste obraz, ce-a avut ca efect constientizarea nefericirii ce ma chinuia, cata vreme nimic din toate acestea nu reusisera sa umple golul pe care il simteam. Si o schimbare de macaz: nu mai ma aflam in "Gona dupa aur" ci goneam ca o nebuna, in cautarea sufletului meu.

Imi este dor de viata simpla, pe care o vedeam prin ochii de copil, cand, in fiecare dimineata, mergand spre scoala, vedeam oameni veseli ce-si udau gradinile si aleile si le maturau si-si pregateau casa si strada pentru o noua zi, in timp ce se salutau cu zambetul pe buze. Mai era cate unul morocanos, dar si acela raspundea la salut.
Mi-e dor de micile pravalii, de simigerii, de tarabele din Piata Matache pline cu mere ionatan si cu piersici aduse de la Medgidia, de legume proaspete, de...pur si simplu, mi-e dor de viata.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie