Rețetar


Nu cred că timpul rezolvă vreodata ceva, cuiva. Mie, uneia, nu mi-a rezolvat nimic. Niciodată.
Bunaoară, în ultimul timp, mie mi-a fost foarte lene să fac ordine prin sertare. Mi-a fost lene şi gata, nu am avut nici un chef. I-am spus timpului meu să facă el treaba asta cât sunt eu plecată în vacanţa. Noi. Crede cineva că a facut-o?! Dar de unde! Lui nu i-a plăcut să rămână singur acasă, aşa încât a venit dupa noi pe unde ne-am călătorit. Când am ajuns la hotel, timpul nostru s-a risipit câte un pic, în fiecare camera: la 405, printre seniorii războiului, la 407 printre fete, la 409  printre băieţi, la 411 cu femeia si bărbatul, la 413, mândru ca bradul, printre teii înfloriţi si la 415 prin lentilele adolescentului miop.
Marea provocare a acestei călătorii a fost, fără doar şi poate, meniul cu specific local. Se mânca bine şi pe bani puţini. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost ca pe unde ne aşezam, fiecare mesean primea câte un meniu scris pe întelesul lui. Cei ce dădeau dovadă de carenţe de vocabular,  erau ajutaţi prin imagini, schiţe si alte scheme. În culori. Ce m-a amuzat cel mai mult a fost modul orgolios în care erau considerate preparatele ca fiind specialitaţi specifice zonei. Ce m-a lăsat indiferentă a fost faptul că nimeni nu s-a înghesuit la bucatele străine, servite underground.

De afară parea un mic local, o cafenea intima. Câteva mese, un bărulet şi o vitrină rotativă din interiorul careia îţi făceau cu ochiul cele mai apetisante prăjituri de casa. Odată ce-i treceai pragul şi urcai la următorul nivel, ajungeai într-un superb interior foarte spaţios, foarte frumos amenajat şi cu mult bun gust, unde plantele, cu frunzele şi florile lor, coloanele în spirală şi oglinzile se luau parcă la întrecere unele cu altele, care mai de care să te atragă cu farmecul lor.
De dincolo de pereţii de sticlă, torturi cu fructe, frişcă, sau de ciocolata, şarlote, prajituri, tarte, îngheţată te ademeneau, dezvelite într-un real bâlci al desertăciunilor. Oricât ai fi fost de sătul sau de plin, nu puteai rezista ispitei de a te dedulci cu aşa ceva.
Alegerea a fost greu de făcut, atâta timp cât, pofticioasă cum mă ştiu, aş fi vrut să le gust pe toate. Norocul meu cu criza biliară declanşată de ultima astfel de dedulcire şi de pe urma căreia m-am ales, pe lângă învăţătura de minte, cu niscaiva kilograme în minus, motiv numai bun de a sfida toate acele dulcegării, oglindindu-mi în geamul vitrinei, noua mea talie.
Le-am scos limba si dusă am fost. He, he, poate că nu s-a înşelat cosmeticiana mea când a zis că nu timpul e cel ce trece, ci că noi suntem cei ce ne trecem prin el. O fi timpul încremenit, nu zic nu, dar nici cu trecătoarea mea nu mi-e ruşine, fiindcă tocmai ce-am descoperit, prin abstinenţa şi post negru cu afine, reţeta lui Benjamin Button.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica