Realitate

S-a intamplat ca aveam 19 ani, eram foarte tanara, foarte frumoasa si foarte naiva atunci cand am intrat pentru prima oara pe usa biroului “Componente electronice” de la Baza de Aprovizionare si Desfacere de pe langa Centrala Industriei Electronice de Transporturi si de inca un A de la nu mai stiu ce. A fost in ziua de gratie de 17 septembrie 1984.
Terminasem liceul, eram deja studenta si om al muncii. Astfel am intrat in lumea oamenilor mari, soc din care abia acum mi-am revenit.
Dadusem la seral din teama de a nu ajunge vreun economist repartizat de stat la vreo ferma de pasari, intr-un loc uitat de lume. Asa ceva mi se parea de neconceput si cum pile nu aveam, am ales seralul. Terminasem liceul de chimie si mai degraba as fi intrat la politehnica, la biologie sau la medicina, insa eu m-am visat mereu intr-un birou luxos, tinuta office si masina cu sofer la scara. Atunci cand m-am inscris la facultate, la comert erau sapte pe un loc. Era cea mai mare concurenta. La contabilitate erau aproape doi. “Nu dau la contabilitate, nici daca nu intru zece ani la comert!”, mi-am zis. Am intrat din prima, dar a douazecea pe lista. Semn ca am fost prin excelenta, mai presus de orice, o jucatoare la noroc.
Baza asta luase fiinta in scopul acumularii de stocuri cu miscare lenta si fara miscare produse de o industrie moarta, generata de o economie moarta, comunista. Desi aveam diploma de bac si eram deja studenta, am fost angajata ca muncitor necalificat. Asta pentru ca precum stocurile, astfel era si schema de personal. Ajunsesem acolo prin pile: mama l-a rugat pe fratele ei, fratele mamei l-a rugat pe cumnatul sau, cumnatul fratelui mamei l-a rugat pe directorul adjunct, caruia el ii repara trabantul. Asta pentru ca inainte de a ajunge acolo, cerusem negatie pentru postul de vanzator la PECO, pentru care primisem repatitie de la liceu si la care tata nu m-a lasat sa ma angajez. Spunea el ca as fi riscat sa intru intr-o hora din care nu as mai fi putut iesi.
Eram fericita, ziua cand devenisem si eu om mare sosise. Visam la ea inca de cand eram in clasa a noua. Tin minte ziua aceea, de parca a fost azi. Ma aflam in tramvaiul 27 si ma indreptam spre scoala. Mergeam cu tramvaiul asta de la un capat la altul. Ma urcam de la magazinul Sora, de langa Gara de Nord si, timp de o ora, traversam Bucurestiul pana ajungeam la Ozana. Era ora in care eu imi faceam temele. Asta pentru ca mie, din toata scoala si dintre toate materiile, mi-au placut doar de colegii si prietenii mei. Si de cativa profi. Ah, si recreatiile.
Ma munceam cu o lectie la fizica despre vectori si tangente, dar gandul meu era la oamenii din jur. Ii invidiam. Erau oameni mari care scapasera de scoala si erau liberi sa faca ce vor. Cand am intrat in clasa, toti colegii mei frematau de teama de a nu fi ascultati. La fel ca pe toti ceilalti, m-au intrebat si pe mine :”Ai invatat?”
“Habar n-am, le-am raspuns! Daca ma asculta, am imbulinat-o!”
Bineinteles ca am fost ascultata si ca am luat 9. Nu-mi amintesc exact ce nu am stiut de nu mi-a dat 10. Astfel m-am ales cu renumele de tocilara si cu pedeapsa de a fi pusa pe lista de olimpici. Olimpiada la care am refuzat sa particip, refuz in urma caruia m-am ales cu renumele de indolenta si cu dispretul lui Balaci, o profa rea, uscata si ciufuta.
Nimic nou, fiindca in toti anii de scoala de pana atunci, fusesem comparata cu sora mea mai mare, "un copil cuminte, constiincios si foarte muncitor". Toti profii o laudau pe ea la mama, iar despre mine spuneau ca sunt inteligenta, dar superficiala, ca sunt branza buna in burduf de caine si ca sa mai las baietii in pace. 
La fel ma ridiculiza si Zamfir, proful de fizica dintr-a unspea, care nu ma scotea din nota sase. O singura data m-am ambitionat, am luat o nota mare, m-a laudat si apoi i-am spus ca gata, a vazut ca pot, mai departe sa nu se mai astepte de la mine la astfel de performante. Astfel m-am ales si cu dipretul lui. Eh, unde o fi profu' asta ca sa-i zic eu acum lectia lectiilor de fizica, aceea ca “daca unirea nu se face si in cuget si in simtiri, atunci nu este decat un simplu frecus, unul care are ca efect erodarea si uzura”.

Rica era o zvarluga de femeie miniona, slabuta, cu gura mare, dar cu suflet bun. Avea biroul asezat exact langa al doamnei Badea, o femeie inalta, voinica, frumoasa pentru cei 50 de ani ai ei si cam aspra. Avea un aer de parvenita tipic acelor vremuri, caci ajunsese sefa de birou numai pentru ca avea “origini sanatoase”. Rica se lupta cu magaoaia de birou, unul din lemn masiv dar mancat de timp, se lupta zic, sa-i dea o fata mai zambitoare. Daduse totul la o parte de pe blat si il freca de zor cu TIX.
Acesta era scenariul, acestea erau decorurile, acestea erau personajele, cand am intrat eu in lumea oamenilor mari. Fondul sonor a fost vocea sefei:
“Cu ce dracu, fa Rico, ai sters biroul asta, ca miroase a 3,14zda!”.
In biroul acela erau multe femei si doar un barbat. Vorba vine barbat, caci Stefan Sileanu, Dumnezeu sa-l ierte, era personificarea blazarii si a plafonarii. Avea in jur de 35 de ani, o nevasta pe care o ura si doi copii. Se tara toata ziulica pe holuri fumand si plescaind a lehamite. Omul suferea de ulcer, ulcer ce i-a fost cancer, cancer ce i-a adus moartea.
Cea mai mare suferinta a lui i se tragea de la lipsa de respect cu care era tratat si de la faptul ca desi era singurul cu studii superioare din tot acel colectiv, nu fusese numit sef. Acum, fie vorba intre noi, tipului ii lipsea mai degraba doza minima de respect de sine, lucru ce nu a trecut neobservat.
Mai era Vali Burada, o fata la vreo 30 de ani, nici frumoasa, nici urata, nici desteapta, nici proasta, venita de la tara, si care ar fi fost, una peste alta, o prezenta amuzanta, daca nu ar fi fost de felul ei cam nespalata. De fapt, nu stiu daca asta era felul ei sau conditiile in care traia o facusera sa fie asa. Fata statea cu chirie intr-o camera, intr-o casa la curte, undeva intr-un cartier marginas al Bucurestiului. Dormea in acelasi pat cu proprietara, o batrana care gatea la lampa cu gaz. Fata plecase din satul ei, pentru a-si face viata mai frumoasa in capitala. Cauta sa se marite cu unul, oricare, oricine care ar fi putut sa-i asigure un minim de trai decent si buletin de Bucuresti. Fusese casatorita cu un "mahar" de capitala, din mainile caruia abia scapase cu viata. Tipul cica o iubea si o vroia inapoi, insa ea nu era dispusa sa suporte violenta lui, ca pret al bunastarii ei materiale.
Fata in fata cu biroul la care fusesem eu asezata, se afla biroul Marianei Ticlea. Era o femeie in jurul varstei de 40 de ani, cu un trup frumos si o fata frumoasa, vesela si foarte binevoitoare. Cu ea m-am inteles cel mai bine. Era divortata si avea o fata aflata la varsta adolescentei, care nu vroia deloc sa se tina de scoala. Pastrase o buna relatie cu fostul ei sot si trecea prin toate cate le avea, razand. Si ea tot de undeva de la tara era venita, insa avea casa si rostul ei. Era si o foarte buna gospodina.
Avea o relatie cu un barbat insurat si cu nevasta acestuia. Era un fel de parteneriat, o intelegere tacita in urma careia fetele cazusera de acord sa si-l imparta. Fiecare era la casa ei, cu rostul ei, doar ca individul se muta cand la una, cand la alta. Un soi de casnicie moderna, in fel de menaj a trois, in care fetele erau aproape amice. Isi mai imprumutau din cand in cand ba un kg de faina, ba niste malai, care ajungeau de la una la alta, prin intermediul lui.
La un moment dat, tatal Marianei a murit. Fusese un betiv notoriu. Cand s-a intors de la inmormantare, Mariana radea cu lacrimi, radea de se ineca, povestindu-ne cum a spalat ea grasimea topita si scursa pe covor din trupul ars al tatalui ei, ce adormise beat mort si cu tigara aprinsa.
Daca la Mariana Ticlea stateam cu fata, la Mariana Dobre stateam cu spatele. Mariana Dobre, ce vipera de femeie! Oh, era frumoasa, dar frumusetea ei era una foarte rece: blonda cu ochi albastri, nasul ascutit si buze subtiri. Avea spre 30 de ani si era, ca si mine, studenta la ASE. N-am inteles niciodata de ce simtea nevoia sa ma sape pe motiv ca in sesiunea de vara imi luam o luna concediu fara plata, asa cum era legal, de altfel, doar pentru ca ea nu si-l lua pe motiv ca nu vroia sa piarda nici un banut. Un om mai perfid si mai prefacut ca ea, rar am mai intalnit.
Povestea ei era ca fusese candva la aceeasi petrecere la care participase si Rica impreuna cu iubitul ei, iubit care a plecat de la petrecerea respectiva cu Mariana Dobre. Asta se intamplase cu ceva timp in urma si, desi Rica era deja casatorita cu Gelu, un tip foate haios pe care l-am cunoscut si eu, tot avea resentimente fata de Mariana. Iar acesata nu scapa nici o ocazie sa povestesca in gura mare despre cat e de fericita si iubita si rasfatata de “tradator”. De-ale vietii valuri.
Daca ar sti ei, barbatii, cate vorbesc femeile lor despre ei, cred ca ar muri si ar invia de rusine. Gelu, cel putin, pentru ca Rica nu avea placere mai mare, decat sa ne povesteasca ce usturimi si arsuri suporta bietul ei barbat, din cauza unor anticonceptionale preparate in casa, dupa o reteta ce la vremea aceea circula clandestin. Si despre cum suporta el cu stoicism toate astea, doar pentru cateva minutele de placere. Isi facea omul datoria de sot, taca-paca si apoi fugea urland la baie sa puna dusul care sa stinga focul.
In fata Ricai, avea biroul Mariana nustiucum, o fatuca astenica de numai 16 ani, pe care, vazand-o cum mergea, ni se facea frica sa nu se destrame. De cate ori o auzea pe Rica spunand lucrurilor pe nume, se rusina, se facea ca racul la fata si se prefacea sa-si cauta nu stiu ce pe sub birou. Cred ca un refugiu isi cauta ea. Vazand-o cum reactioneaza, Rica se apleca si ea pe sub birou si-i striga : 
“P-l-, Mariuta…zi si tu p-l-…zi, mai, n-auzi, ca asta te asteapta!”
Si Rica si Mariana Dobre si Mariuta erau din Bucuresti.
Auzind-o pe Rica vorbind despre reteta ei de anticonceptionale arzatoare, Mireala numaistiucum, o noua colega si ea, venita din Pitesti, se oferi s-o invete metoda prosopului. Tocmai vroiam sa ies la o tigara, cand am auzit-o spunand asta. M-am prefacut ca am uitat ceva si m-am intors din drum, doar nu eram fraiera ca sa creada ele ca as fi curioasa.
La auzul acelei metode contraceptive, dragilor si dragelor, lumea mea plina de povesti de iubire si feti frumosi si Ilene cosanzene, s-a prabusit definitiv si irevocabil.  Metoda consta in maiestria barbatului in a-si controla reactiile si functiile, astfel incat ejacularea sa se intample pe un prosop, afara, cat mai departe de locul faptei de creatie.
Asta este realitatea acelor vremuri. O realitate cruda, dura, urata si lipsita de farmec, romantism sau de ceea ce-mi imaginam eu a fi "frumusetea vietii".
Imediat in dreapta, cum intrai in birou, mai dupa usa, statea Ileana. Despre ea auzisem o poveste trista, inca inainte da a o cunoaste. Ileana iubise un barbat, coleg de servici cu ea, pe vremea cand lucrase la “Personal”. Il iubise si, de dragul lui, facuse nu stiu ce inscrisuri false in cartea de munca. Pe chestia asta fusese condamnata la locul de munca. Macar n-a avut satisfactia unei iubiri implinite.
Ceva mai tarziu, a ajuns in puscarie la Iasi, impreuna cu alti colegi cu care semnasera aiurea niste liste de inventar la gestiunea de la Tehnoton. Le semnasera la ordinul directorului general, unul Fulger, pe care eu nu l-am prins. La vreun an de la inventar, i-a prins militia pe unii vanzand in piata leduri si diode si tranzistori. Astfel a ajuns la ei si cum intre timp Fulger murise, nu i-a mai putut scapa. Cand a fost arestata, tatal Ilenei a murit de infarct si mama ei a paralizat.
Dupa 2-3 ani au fost gratiati si tin minte ca toti mai vechii colegi s-au dus si i-au intampinat cu flori in gara si le-au organizat o petrecere de bun venit, de parca oamenii castigasera vreo medalie la olimpiada.
Ileana era frumoasa la trup, ca o statuie greceasca. La fata era urata, dar tristetea parca o mai indulcea. Suferea cumplit si era macinata de regrete si remuscari. Sora si fratele ei nu scapau nici o ocazie ca s-o acuze de nenorocirea parintilor lor. Iar ea tacea si rabda.
Baza asta nu era doar o groapa de gunoi pentru stocurile fara miscare, dar era si o “groapa de gunoi” pentru cei cazuti in dizgratie pe la partid. Asa l-am cunoscut pe d-l Coriolan Raduica, unul care picase din motiv de oarece meditatie transcedentala. Era un om vesel, dar tacut. Nu l-am prea auzit pe omul acela vorbind, dar il auzeam razand de tot ce se vorbea in birou. Fiind doar doi barbati intre atatea femei, nici nu se mai puneau la socoteala. In total eram 19 in acel spatiu. D-l Raduica avea o inima cardiaca, vorba lui nea Bachus. In ziua aceea picase pe capul lui d-na C. (al carui nume chiar nu mi-l amintesc) si care il botezaze inca de la venirea lui, cu numele de Coricoilan. D-l Coricoilan in sus, d-l Coricoilan in jos, era placerea ei sa-l strige. Daca o vedeai pe strada, ziceai ca este vreo profesoara, o doctorita, o doamna cu staif. Femea aia, insa, pandea toata ziulica masinile cu numar de provincie care soseau la rampa pentru a aduce alte si alte stocuri. Pe care le vedea ca-s mai de departe, se ducea la sofer si il invita la ea acasa pentru a-si petrece noaptea de delegatie in Bucuresti.
A doua zi venea la birou, prindea pe cate una din noi, si-i povestea de-a fir a par fiecare astfel de noapte furtunoasa.
Cazuse, spuneam, pe capul d-lui Raduica, dar nu oricum, lui in plus fata de vreuna din noi, facandu-i si o cafea. Acuma, ori ca de la cafea, ori ca din alte motive, in ziua aceea pe d-l Raduica l-a luat salvarea.
Cine mai era in biroul acela? Pai era d-na Ionescu, care repeata intr-una ca este meteoro sensibila si se plangea ca e soare atunci cand era soare, de nori, atunci cand erau nori, de vant atunci cand batea vantul, de ploaie atunci cand ploua…d-na Ionescu era pesonificarea matzoseniei si a pisicelii si a datului ochilor peste cap.
Mai era Corina, o fata cam de aceeasi varsta cu mine, care se iubea cu toti arabii pentru o pereche de ciorapi, pentru un sapun sau pachet de tigari. Mai era si Catalina Barac, o fata la fel de tanara, dar superba. Inalta, bine facuta, supla dar carnoasa si tatoasa, parul lung, negru si bogat, ochii mari si genele lungi, sprancenele parca-i erau desenate, buzele pline, pielea maslinie, dintii albi si unghiile lungi. Era o frumusete de fata, vesela, desteapta si foarte deschisa. Poate prea deschisa. Lucra acolo doar pentru ca trebuia sa figureze si ea undeva, inscrisa in campul muncii. In rest, fata era dama de companie in lumea actorilor si a diplomatilor.
Catalina ma fascina. As fi vrut sa pot fi ca ea, dar nu am fost. Eu o invidiam pe ea, si ea pe mine, caci devenind prietene si cunoscandu-i parintii, acestia ma dadeau mereu ca exemplu bun de urmat.
Prin vara lui 86 ne-a fost adus un nou sef, d-l Totolici. Era un fel de malai mare, in sensul ca fusese pana atunci sef de santier in Irak. Venise de acolo cu cateva mii de dolari pe care nu avea ce sa cumpere decat niste cafea de la Comturist, pe care mai apoi ne-o vindea noua la suprapret. Avea la vreo 60 de ani, era inalt si chel si cam prostovan. Asa cel putin mi se parea mie. Eu treceam in perioada aceea prin prima mea extrem de traumatizanta experienta de viata, o experienta care a lasat urme adanci asupra mea, insa despre care nu vreau sa vorbesc acum. Eram capcauna, abia ma puteam concentra,  abia mergeam pe strada, nici vorba sa pot juca teatru la servici, iar concediu medical nu-mi puteam permite.
Drept urmare, d-l Totolici, in loc sa ma intrebe ca un parinte ce mi-ar fi fost, ce ma supara si daca ma poate ajuta cu ceva, el a facut din mine subiectul unei sedinte de partid la nivel de birou, cu scopul de a ma supune astfel unei corectii disciplinare. Nu puteam sa cred ca-i adevarat ce mi se intampla.
Dar nu de el ma minunam eu, ci de cele minunate colege ale mele despre care v-am tot povestit. Sa le fi auzit cum luau ele cuvantul ca sa ma critice. Nu toate, doar cateva, dar celelalte taceau. Dupa cateva minute de la inceperea circului, m-am ridicat de pe scaun, i-am intrebat “Voi ma judecati pe mine?!” dupa care am iesit din birou si m-am dus sa fumez, lasandu-i ca prostii sa se uite unul la altul. In urma mea, Mariana Dobre imi striga ca nu voi reusi nimic in viata cu o asemenea atitudine. Frumos, nu?! De-a rasu’ plansu’.

Nicoleta era o tipa trecuta de 30 de ani, necasatorita, rece, ursuza si tacuta. In afara de buna ziua si la revedere, nu vorbea cu nici una dintre noi. Tipa era dintr-o familie de aristocrati din clasa de mijloc, chinuiti rau de comunisti. Aveau o casa pe strada Uranus ce le fusese nationalizata si din care ea si parintii ei mai aveau drept de folosinta doar pentru doua camere, cu baia si bucataria la comun. Cred ca pentru ei a fost groaznic. Se ruga sa intre mai repede la marea demolare inceputa odata cu ridicarea Casei Poporului, sperand ca asa va obtine o garsoniera doar a ei. Nu era casatorita, nu avea iubit, nu avea mai nimic. Singurele din birou cu care mai vorbea din cand in cand, eram eu si Mariuta.
In fiecare zi la ora 12, timp de o ora, se facea liniste in birou. Era ora la care se transmitea la radio concertul simfonic de pranz. Nicoleta isi impusese acel moment de respiro, moment in care maidanul disparea si muzica ii lua locul. Sincera sa fiu, preferam alt gen de muzica, dar cine eram eu sa-i zic ei ce sa asculte?!
Intr-o buna zi, Nicoleta veni si-mi spuse ca vrea sa-mi vorbeasca. Mi-a spus ca varul ei abia terminase seminarul si era preot. Avea parohia in tara cangurilor si ca singurul ce-i mai ramasese de facut, ca sa fie uns, era sa se insoare. Nu cumva vreau eu sa fiu preoteasa in Australia?  Nu, n-am vrut. Nu cumva vreau eu macar sa ma intalnesc o data cu el, ca poate chiar imi place? Nu.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica