vineri, 3 iunie 2011

Realitate

S-a întâmplat că aveam 19 ani, eram foarte tânăra, foarte frumoasă și foarte naivă atunci când am intrat pentru prima oară pe ușa biroului “Componente electronice” de la Baza de Aprovizionare și Desfacere de pe lângă Centrala Industriei Electronice de Transporturi și de încă un A de la nu mai știu ce. A fost în ziua de grație de 17 septembrie 1984.
Terminasem liceul, eram deja studentă și om al muncii. 
Astfel am intrat în lumea oamenilor mari, șoc din care abia acum mi-am revenit.
Dădusem la seral din teama de a nu ajunge vreun economist repartizat de stat la vreo fermă de păsări, într-un loc uitat de lume. Așa ceva mi se părea de neconceput și cum pile nu aveam, am ales seralul. Terminasem liceul de chimie și mai degrabă aș fi intrat la politehnică, la biologie sau la medicină, însă eu m-am visat mereu într-un birou luxos, ținută office și mașină cu șofer la scară. Atunci când m-am înscris la facultate, la comerț erau șapte candidați pe un loc. Era cea mai mare concurență dintre facultățile de la ASE. La contabilitate erau aproape doi. “Nu dau la contabilitate, nici dacă nu întru zece ani la comerț!”, mi-am zis. Am intrat din prima, dar a douăzecea pe lista. Semn că am fost prin excelență, mai presus de orice, o jucătoare la noroc.

Baza asta luase ființă în scopul acumulării de stocuri cu mișcare lentă și fără mișcare produse de o industrie moartă, generată de o economie moartă, comunistă.
Deși aveam diplomă de bac și eram deja studentă, am fost angajată ca muncitor necalificat. Asta pentru că precum stocurile, astfel era și schema de personal. Ajunsesem acolo prin pile: mama l-a rugat pe fratele ei, fratele mamei l-a rugat pe cumnatul sau, cumnatul fratelui mamei l-a rugat pe directorul adjunct, căruia el îi repara trabantul. Asta pentru că înainte de a ajunge acolo, cerusem negație pentru postul de vânzător la PECO, pentru care primisem repatiție de la liceu și unde tata nu m-a lăsat să mă angajez. Spunea el că aș fi riscat să intru într-o horă din care nu aș mai fi putut ieși.
Eram fericită, ziua când devenisem și eu om mare sosise. Visam la ea încă de când eram în clasa a nouă. Țin minte ziua aceea, de parcă a fost azi. Mă aflăm în tramvaiul 27 și mă îndreptăm spre școală. Mergeam cu tramvaiul acela de la un capăt la altul. Mă urcam de la magazinul Sora, de lângă Gara de Nord și, timp de o ora, traversăm Bucureștiul până ajungeam la Ozana. Era ora în care eu îmi făceam temele. Mie, din toată școala și dintre toate materiile, mi-au plăcut doar de colegii și prietenii mei. Și de câțiva profi. Ah, și recreațiile.
Mă munceam cu o lecție la fizică despre vectori și tangente, dar gândul meu era la oamenii din jur. Îi invidiam. Erau oameni mari care scăpaseră de școală și erau liberi să facă ce vor. Când am intrat în clasa, toți colegii mei fremătau de teamă de a nu fi ascultați. La fel ca pe toți ceilalți, pe măsură ce soseau, m-au întrebat și pe mine: ”Ai învățat?”
“Nu. Habar n-am, le-am răspuns! Dacă mă ascultă, am îmbulinat-o!”
Bineînțeles că am fost ascultată și că am luat 9. Nu-mi amintesc exact ce nu am știut de nu mi-a dat 10. Astfel m-am ales cu renumele de tocilară dinspre colegi și cu ”pedeapsa” de a fi pusă pe lista de olimpici, dinspre profă.  Olimpiadă la care am refuzat să particip, refuz în urmă căruia m-am ales cu renumele de indolentă și cu disprețul lui Balaci, o profă rea, uscată și ciufută.
Nimic nou, fiindcă în toți anii de școală de până atunci, fusesem comparată cu sora mea mai mare, "un copil cuminte, conștiincios și foarte muncitor". Toți profii o lăudau pe ea la mama, iar despre mine spuneau că sunt inteligență, dar superficială, că sunt brânză bună în burduf de câine și că să mai las băiețiii în pace. 
La fel mă ridiculiza și Zamfir, proful de fizică dintr-a unșpea, care nu mă scotea din nota șase. O singură dată m-am ambiționat, am luat o notă mare, m-a lăudat și apoi i-am spus că gata, a văzut că pot, mai departe să nu se mai aștepte de la mine la astfel de performanțe. Astfel m-am ales și cu diprețul lui. Eh, unde o fi profu' ăsta că să-i zic eu acum lecția lecțiilor de fizică, aceea că “dacă unirea nu se face și în cuget și în simțiri, atunci nu este decât un simplu frecuș, unul care are ca efect erodarea și uzură”. 
Rica era o zvârlugă de femeie minionă, slăbuță, cu gura mare, dar cu suflet bun. Avea biroul așezat exact lângă al doamnei Badea, o femeie înalta, voinică, frumoasă pentru cei 50 de ani ai ei și cam aspră. Avea un aer de parvenită tipic acelor vremuri, căci ajunsese șefă de birou numai pentru că avea “origini sănătoase”. Rica se lupta cu măgăoaia de birou, unul din lemn masiv dar mâncat de timp, se lupta zic, să-i dea o față mai zâmbitoare. Dăduse totul la o parte de pe blat și îl freca de zor cu TIX.
Acesta era scenariul, acestea erau decorurile, acestea erau personajele, când am intrat eu în lumea oamenilor mari. Fondul sonor a fost vocea șefei:
“Cu ce dracu, fă Rico, ai șters biroul asta, că miroase a 3,14zda!”.
În biroul acela erau multe femei și doar un bărbat. Vorba vine bărbat, căci Ștefan Sileanu, Dumnezeu să-l ierte, era personificarea blazării și a plafonării. Avea în jur de 35 de ani, o nevasta pe care o ura și doi copii. Se târa toată ziulica pe holuri fumând și plescăind a lehamite. Omul suferea de ulcer, ulcer ce i-a fost cancer, cancer ce i-a adus moartea.
Cea mai mare suferință a lui i se trăgea de la lipsa de respect cu care era tratat și de la faptul că deși era singurul cu studii superioare din tot acel colectiv, nu fusese numit șef. Acum, fie vorba între noi, tipului îi lipsea mai degrabă doza minimă de respect de sine, lucru ce nu a trecut neobservat.
Mai era Vali Burada, o fată la vreo 30 de ani, nici frumoasă, nici urâtă, nici deșteaptă, nici proastă, venită de la țară, și care ar fi fost, una peste alta, o prezența amuzantă, dacă nu ar fi fost de felul ei cam nespălată. De fapt, nu știu dacă asta era felul ei sau condițiile în care trăia o făcuseră să fie așa. Fata stătea cu chirie într-o camera, într-o casă la curte, undeva într-un cartier mărginaș al Bucureștiului. Dormea în același pat cu proprietara, o bătrână care gătea la lampa cu gaz. Fata plecase din satul ei, pentru a-și face viața mai frumoasă în capitală. Căuta să se mărite cu unul, oricare, oricine care ar fi putut să-i asigure un minim de trăi decent și buletin de Bucureșți. Fusese căsătorită cu un "mahăr" de capitală, din mâinile căruia abia scăpase cu viață. Tipul cică o iubea și o voia înapoi, însă ea nu era dispusă să suporte violența lui, ca preț al bunăstării ei materiale.
Față în față cu biroul la care fusesem eu așezată, se afla biroul Marianei Țiclea. Era o femeie în jurul vârstei de 40 de ani, cu un trup frumos și o față frumoasă, veselă și foarte binevoitoare. Cu ea m-am înțeles cel mai bine. Era divorțată și avea o fată aflată la vârsta adolescenței, care nu voia deloc să se țină de școală. Păstrase o bună relație cu fostul ei soț și trecea râzând, prin toate câte le avea. Și ea tot de undeva de la țară era venită, însă avea casa și rostul ei. Era și o foarte bună gospodină.
Avea o relație cu un bărbat însurat și cu nevasta acestuia. Era un fel de parteneriat, o înțelegere tacită în urmă căreia fetele căzuseră de acord să și-l împartă. Fiecare era la casa ei, cu rostul ei, doar că individul se muta când la una, când la alta. Un soi de căsnicie modernă, în fel de menaj a trois, în care fetele erau aproape amice. Își mai împrumutau din când în când ba un kg de făină, ba niște mălai, ba alte chestii ce ajungeau de la una la alta, prin intermediul lui.
La un moment dat, tatăl Marianei a murit. Fusese un bețiv notoriu. Când s-a întors de la înmormântare, Mariana râdea cu lacrimi, râdea de se îneca, povestindu-ne cum a spălat ea grăsimea topită și scursă pe covor din trupul ars al tatălui ei, ce adormise beat mort și cu țigară aprinsă.
Dacă la Mariana Țiclea stăteam cu fața, la Mariana Dobre stăteam cu spatele. Mariana Dobre, ce viperă de femeie! Oh, era frumoasă, dar frumusețea ei era una foarte rece: blondă cu ochi albaștri, nasul ascuțit și buze subțiri. Avea spre 30 de ani și era, ca și mine, studentă la ASE. N-am înțeles niciodată de ce simțea nevoia să mă sape pe motiv că în sesiunea de vara îmi luăm o lună concediu fără plata, așa cum era legal, de altfel, doar pentru că ea nu și-l lua pe motiv că nu vroia să piardă nici un bănuț. Un om mai perfid și mai prefăcut că ea, rar am mai întâlnit.
Povestea ei era că fusese cândva la aceeași petrecere la care participase și Rica împreună cu iubitul ei, iubit care a plecat de la petrecerea respectivă cu Mariana Dobre. Asta se întâmplase cu ceva timp în urmă și, deși Rica era deja căsătorită cu Gelu, un tip foate haios pe care l-am cunoscut și eu, tot avea resentimente față de Mariana. Iar aceasta nu scapă nici o ocazie să povestescă în gura mare despre cât e de fericită și iubita și răsfățată de “trădător”. De-ale vieții valuri.
Dacă ar ști ei, bărbații, câte vorbesc femeile lor despre ei, cred că ar muri și ar învia de rușine. Gelu, cel puțin, pentru că Rica nu avea plăcere mai mare, decât să ne povestească despre disconfortul bietului ei bărbat, cauzatde niște anticoncepționale preparate în casă, după o rețeta ce la vremea aceea circulă clandestin. Și despre cum suporta el cu stoicism toate acele arsuri și usturimi, doar pentru câteva minute de plăcere. Își făcea omul datoria de soț, țaca-paca și apoi fugea urlând la baie să pună pe dânsul, dușul ce să-i stingă focul.
În fața Ricăi, avea biroul Mariana nuștiucum, o fătucă se numai 16 ani, cu constituție astenică cum mergea, gata parcă oricând să se deșise. De câte ori o auzea pe Rica spunând lucrurilor pe nume, se rușina, se făcea roșie ca racul, și se prefăcea că-și caută nu știu ce pe sub birou. Cred că un refugiu își caută ea.
Văzând-o cum se ascundea, Rica se apleca și ea pe sub birou și-i strigă : 
“P-l-, Măriuță…zi și tu p-l-…zi, măi, n-auzi, că asta te așteaptă!”
Și Rica și Mariana Dobre și Măriuță erau din Bucureșți.
Auzind-o pe Rica vorbind despre rețeta ei de anticoncepționale arzătoare, Mireala numaiștiucum, o nouă colegă și ea, venită din Piteșți, se oferi s-o învețe metoda prosopului. Tocmai voiam să ies la o țigară, când am auzit-o spunând asta. M-am prefăcut că am uitat ceva și m-am întors din drum, doar nu eram fraieră ca să creadă ele că aș fi curioasă.
La auzul acelei metode contraceptive, dragilor și dragelor, lumea mea plină de povești de iubire și feți frumoși și Ilene cosânzene, s-a prăbușit definitiv și irevocabil.  Metoda consta în măiestria bărbatului în a-și controla reacțiile și funcțiile, astfel încât ejacularea să se întâmple pe un prosop, afară, cât mai departe de locul faptei de creație.
Asta este realitatea acelor vremuri. O realitate crudă, dura, urâtă și lipsită de farmec, romantism sau de ceea ce-mi imaginăm eu a fi "frumusețea vieții de om mare".
Imediat în dreapta, cum intrai în birou, mai după ușa, stătea Ileana. Despre ea auzisem o poveste tristă, încă înainte da a o cunoaște. Ileana iubise un bărbat, coleg de serviciu cu ea, pe vremea când lucrase la “Personal”. Îl iubise și, de dragul lui, făcuse nu știu ce înscrisuri false în cartea de muncă. Pe chestia asta fusese condamnată la locul de muncă. Măcar dacă ar fi avut satisfacția unei iubiri împlinite.
Ceva mai târziu, a ajuns în pușcărie la Iași, împreună cu alți colegi cu care semnaseră aiurea niște liste de inventar la gestiunea de la Tehnoton. Le semnaseră la ordinul directorului general, Fulger, pe care eu nu l-am prins. La vreun an de la inventar, i-a prins miliția pe unii vânzând în piață leduri și diode și tranzistori. Astfel a ajuns la ei și cum între timp Fulger murise, nu i-a mai putut scapă. Când a fost arestată, tatăl Ilenei a murit de infarct și mama ei a paralizat.
După 2-3 ani au fost grațiați și țin minte că toți mai vechii colegi s-au dus și i-au întâmpinat cu flori în gară și le-au organizat o petrecere de bun venit, de parcă oamenii câștigaseră vreo medalie la olimpiadă.
Ileana era frumoasă la trup, că o statuie grecească. La față era urâțică, dar tristețea parcă o mai îndulcea. Suferea cumplit și era măcinată de regrete și remușcări. Sora și fratele ei nu scăpau nici o ocazie că s-o acuze de nenorocirea părinților lor. Iar ea tăcea și răbda.
Baza asta nu era doar o groapă de gunoi pentru stocurile fără mișcare, dar era și o “groapă de gunoi” pentru cei căzuți în dizgrație pe la partid. Așa l-am cunoscut pe d-l Coriolan Răduică, unul care picase din motiv de oarece meditație transcedentală. Era un om vesel, dar destul de tăcut. Nu l-am prea auzit pe omul acela vorbind, dar îl auzeam râzând de tot ce se vorbea în birou. Fiind doar doi bărbați între atâtea femei, nici nu se mai puneau la socoteală. În total eram 19 în acel spațiu. D-l Răduică avea o inimă cardiacă, vorba lui nea Bachus. În ziua aceea picase pe capul lui d-na C. (al cărui nume chiar nu mi-l amintesc) și care îl botezaze încă de la venirea lui, cu numele de Coricoilan. D-l Coricoilan în sus, d-l Coricoilan în jos, era plăcerea ei să-l strige. Dacă o vedeai pe stradă, ziceai că este vreo profesoară, o doctoriță, o doamna cu ștaif. Femea aia, însă, pândea toată ziulica mășinile cu număr de provincie care soseau la rampă pentru a aduce alte și alte stocuri. Pe care le vedea că-s mai de departe, se ducea la șofer și îl invita la ea acasă pentru a-și petrece noaptea de delegație în București.  A două zi venea la birou, prindea pe câte una din noi, și-i povestea de-a fir a păr fiecare astfel de noapte furtunoasă.
Căzuse, spuneam, pe capul d-lui Răduica, dar nu oricum, lui în plus față de vreuna din noi, făcându-i și o cafea. Acuma, ori că de la cafea, ori că din alte motive, în ziua aceea pe d-l Răduica l-a luat salvarea.
Cine mai era în biroul acela? Păi era d-na Ionescu, care repeata într-una că este meteoro sensibilă și se plângea că e soare atunci când era soare, de nori, atunci când erau nori, de vânt atunci când bătea vântul, de ploaie atunci când plouă…d-na Ionescu era personificarea mâțoșeniei și a pisicelii și a datului ochilor peste cap.
Mai era Corina, o fată cam de aceeași vârstă cu mine, care se iubea cu toți arabii pentru o pereche de ciorapi, pentru un săpun sau pachet de țigări. Mai era și Cătălina Barac, o fată la fel de tânăra, dar superbă. Înaltă, bine făcută, suplă dar cărnoasă și țâțoasa, părul lung, negru și bogat, ochii mari și genele lungi, sprâncenele parcă-i erau desenate, buzele pline, pielea măslinie, dinții albi și unghiile lungi. Era o frumusețe de fată, veselă, deșteaptă și foarte deschisă. Poate prea deschisă. Lucra acolo doar pentru că trebuia să figureze și ea undeva, oriunde, înscrisă în câmpul muncii. În rest, fată era damă de companie în lumea actorilor și a diplomaților.
Cătălina mă fascina.
Aș fi vrut să pot fi ca ea, dar nu am fost. Eu o invidiam pe ea, și ea pe mine, căci devenind prietene și cunoscându-i părinții, aceștia mă dădeau mereu ca exemplu bun de urmat.
Prin vara lui 86 ne-a fost adus un nou șef, d-l Totolici. Era un fel de mălai mare, în sensul că fusese până atunci șef de șantier în Irak. Venise de acolo cu câteva mii de dolari pe care nu avea ce să cumpere decât niște cafea de la Comturist, pe care mai apoi ne-o vindea nouă la suprapreț. Avea vreo 60 de ani, era înalt și chel și cam prostovan. Așa cel puțin mi se părea mie. Eu treceam în perioada aceea prin prima mea extrem de traumatizantă experiență de viață, o experiență care a lăsat urme adânci asupra mea, însă despre care nu vreau să vorbesc acum. Eram capcăună, abia mă puteam concentra,  abia mergeam pe stradă, nici vorbă să pot juca teatru la servici, iar concediu medical nu-mi puteam lua.
Drept urmare, d-l Totolici, în loc să mă întrebe că un părinte ce mi-ar fi fost, ce mă supără și dacă mă poate ajută cu ceva, el a făcut din mine subiectul unei ședințe de partid la nivel de birou, cu scopul de a mă supune astfel unei corecții disciplinare.
Nu puteam să cred că-i adevărat ce mi se întâmplă.
Dar nu de el mă minunăm eu, ci de cele minunate colege ale mele despre care v-am tot povestit.
Să le fi auzit cum luau ele cuvântul că să mă critice. Nu toate, doar câteva, dar celelalte tăceau. După câteva minute de la începerea circului, m-am ridicat de pe scaun, i-am întrebat “Voi mă judecați pe mine?!” după care am ieșit din birou și m-am dus să fumez, lăsându-i că prostii să se uite unul la altul. În urmă mea, Mariana Dobre îmi strigă că nu voi reuși nimic în viață cu o asemenea atitudine.
Nicoleta era o tipă trecută de 30 de ani, necăsătorită, rece, ursuză și tăcută. În afară de bună ziua și la revedere, nu vorbea cu nici una dintre noi. Tipă era dintr-o familie de aristocrați mici, chinuiți rău de comunișți. Aveau o casă pe stradă Uranus ce le fusese naționalizată și din care ea și părințîi ei mai aveau drept de folosință doar pentru două camere, cu baia și bucătăria la comun. Cred că pentru ei a fost groaznic. Se ruga să intre mai repede la marea demolare începută odată cu ridicarea Casei Poporului, sperând că așa va obține o garsonieră doar a ei. Nu era căsătorită, nu avea iubit, nu avea mai nimic. Singurele din birou cu care mai vorbea din când în când, eram eu și Măriuța.
În fiecare zi la ora 12, timp de o oră, se făcea liniște în birou. Era ora la care se transmitea la radio concertul simfonic de prânz. Nicoleta își impusese acel moment de respiro, moment în care maidanul dispărea și muzica îi lua locul. Sinceră să fiu, preferam alt gen de muzică, dar cine eram eu să-i zic ei ce să asculte?!
Într-o bună zi, Nicoleta veni și-mi spuse că vrea să-mi vorbească.
Mi-a spus că vărul ei abia terminase seminarul și era preot. Avea parohia în Australia și că singurul pas ce-i mai rămăsese de făcut, că să fie uns, era să se însoare. Nu cumva vreau eu să fiu preoteasă în Australia?  Nu, n-am vrut. Nu cumva vreau eu măcar să mă întâlnesc o dată cu el, că poate chiar îmi place? Nu.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu