duminică, 19 iunie 2011

A nins cu parfum de tei

Am visat că eram România. Mă cam împlinisem. Mă priveam în oglindă și, în mod surprinzător, îmi plăcea ce vedeam. Suficient de cât Oglinzii să i se stârnească Spiritul Ludic și să-mi proiecteze imaginea ca pe a unei Mese Rotunde, altfel nu-mi explic cum de în jurul meu au început să roiască, aidoma Cavalerilor, șase bărbați. La început mi-a făcut plăcere, m-am simțit bine. Firesc, s-o vad și eu pe femeia căreia nu-i place să fie înconjurată de bărbați! Probabil că amețisem de la atâta beatitudine, fiindcă la un moment dat am văzut ca cei șase erau, de fapt, trei, de fapt doi, de fapt și de drept, Unul.
-Hai să te scot în lume, că uite în ce fel ai ajuns!
-Te cred și eu! Așa mi se întâmplă mereu când intru în pielea personajului. Să mă fac una cu Sf. Gheorghe, a fost ca și cum m-am făcut una cu Sf. Mina, care se făcuse una cu Prâslea cel Voinic și Merele de Aur, că altfel nu-mi explic cum de, imediat ce tăiam capul balaurului, creștea altul la loc. Altul mai trainic și mai frumos.
-Hai că-mi place cum m-ai tuns! Chiar mă săturasem de dreaduri. Dar ce dracu ai făcut cu picioarele tale?
-Aha, credeam că doar am visat! Ai uitat când m-ai luat pe sus și m-ai aruncat de m-ai înfipt în pământ până la genunchi!?
-Pai ce altceva îmi rămăsese de făcut, dacă tu m-ai confundat cu Meduza?
 -Vezi, îți place ce-ai făcut? Că până să ne punem noi de acord cu privire la punctul de vedere, am prins rădăcini pe locul unde gândacii de Colorado se dezmierdaseră până atunci, cu descântece de dragoste gândăceasca. Ce vină am eu, ca să suport consecințele imobilizarii mele?
-Semn de bătrânețe, madam, hahaha....ne vedem acasă, la chef!
Am deschis ochii și am sărit ca arsă:
-Ce chef, Domnule, când eu am cămara goala? Și zicând asta, mi-am lepădat camașa de noapte, mi-am tras repede blugii și am dat fuga la piață. La întoarcere, am deschis ușa cu piciorul și am intrat val vârtej în bucătărie. Mi-am pus șorțul ca armură, m-am înarmat cu spatula și m-am pus pe treabă. Sau, cel puțin, așa mi-am imaginat. Coșuri pline cu legume și cu fructe, oale, cratiți și tigăi erau pretutindeni în jurul meu.
-Ce să fac eu cu toate astea, am strigat deznădăjduită, nu-mi place să gătesc! Să dau fuga la Mega Image să iau mai bine de-a gata?
Când să ies, impulsivă cum mă știu, mă împiedic de Carte și o dau de trei ori peste cap: "Vântul este același când cade la adierea frumuseții" ("Shogun", James Clavell, pag.93-94, de jos în sus și de la dreapta la stânga).
 -Aha! Păi dacă tot se fură toate pe lumea asta, până și locul în picioare din transportul în comun, măcar să fiu eu cea mai mare furăcioasă, însă nu cu mica șmechereală, dar cu Marele Cap!
Și astfel am avut momentul meu de glorie, ca dirijor-conducator de Bandă. Spatula din lemn luă forma unei baghete magice și începu să facă minuni. La prima unduire a acesteia, legumele și fructele începură un dans numai de ele știut. Se luau în brațe, două câte două, de dezbrăcau și se dezveleau, se încingeau până la fierbere pentru ca mai apoi să se răcorească și să își ocupe locul binemeritat.
-E gata cafeaua, femeie? se auzi vocea ursuză a bărbatului. Zbang, l-am lovit cu magia mea, de supărare că era gata gata să-mi strice momentul de creație. Zbang, și mi-am văzut în continuare de ale mele. Când am fost gata, cămara mea era numai bună de fotografiat. Acum nu știu dacă Frumosul din bucătărie este rodul imaginației mele, al magiei mele, al farmecului sau al căzăturii pe care o căzusem, cert este că, fără nici o jenă, i-am zis:
-Hei, cu tine vorbesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu