joi, 16 iunie 2011

Joi



Am ajuns pe stația orbitală, plină de nerăbdarea de a descoperi noul orizont al Noii Lumi. Culmea este că totul părea a fi foarte asemănător Pământescului, identic aș spune, fiind amenajat după modelul unui resort de cinci stele de pe țărmul Oceanului. Mi-am aruncat geanta pe patul din cameră și am ieșit în fugă spre ceea ce intuiam a fi Plaja, alegând ușa ce dădea spre piscină.
Un decor drăguț, șezlonguri și umbreluțe, muzică și un gard de jur împrejur, menit probabil să-i apere pe hotelieri de privirile indiscrete ale celor de dincolo de el. M-am concentrat mai puțin pe aspectul psihologic al prezenței gardului respectiv, ce-ți putea induce spaima față de un eventual pericol, sau pe simbolismul acestuia, ce m-ar fi putut duce cu gândul la îngrădire și am ales să caut ieșirea. O ieșire ce s-a lăsat îndelung căutată. Tocmai când am crezut că sunt nevoită să-mi infranez chemarea de a vedea ce se găsește dincolo de limita frontierei, am zărit portița.
Bucuroasă ca un copil, m-am îndreptat în grabă spre ieșire, fără să dau atenție piscinei.
După doar câțiva pași am înțeles că nu putea fi ocolită, evitată, că era astfel proiectată încât să nu o poți ignora, ocoli… piscina era personajul principal al hotelului și al întregii colonii. Piscina era vie!
Mi-am imaginat că este vreo invenție drăcoasă menită să atragă cât mai mulți clienți. Îmi părea bine gândită și proiectată. Nu mai văzusem în viaaă mea o asemenea drăcovenie. În primul rând că nu era un simplu bazin, ci era un labirint de ape, ale cărui părți solide se înălțau și se scufundau într-o succesiune numai de ele știute. Pășeai pe una, înaintai pe la suprafață, pentru ca numai după câțiva pași să simți cum îți fuge pământul de sub picioare și, odată cu el, începi să te scufunzi. Și dacă știai să înoți, nu vedeam cum să o fi făcut-o prin spațiile acelea strâmte. Apa nu m-a speriat niciodată atunci când nu era una tulbure, dar nici limpezimea aceleia nu mi-o făcea prietenă, atât timp cât și-au făcut apariția țiparii. Niște anghile cât toate zilele se unduiau tacticoase precum niște adevărate vedete. Nici în ruptul capului nu mi-aș fi dorit ca o astfel de creatură să ajungă în contact cu pielea mea.
OK, mi-am zis, când te-a speriat pe tine un pește? Întotdeauna, mi-am răspuns cu promptitudine. Și totuși am înaintat, atentă fiind la mișcările plăcilor tectonice ale construcției. Învățasem până atunci că frica este cel mai parșiv dușman și că nu te poate doborî decât cu acordul tău, unica soluție fiind Înfruntarea.
Precum o capră neagră ce sare de pe o stâncă pe alta, așa am ajuns și eu la ieșirea ce dădea spre Plajă. Fusese prea ușor, dar asta nu mi-a dat de gândit. Tocmai când aveam să ies pe portiță, m-am întâlnit cu G.R., colegul meu din clasele primare. Eu dădeam să ies, iar el să intre. Sau cel puțin așa am crezut. Bucuria revederii a fost atât de mare, încât m-a făcut să mă întorc din drum. Am vrut să bem o cafea împreună și să ne povestim poveștile de până atunci.
M-am oferit să-l conduc pe labirintul piscinei, în drum spre restaurantul hotelului. Doar îl cunoșteam deja. Eram ca un ghid turistic pasionat de meseria să, care însă nu mai era atent atât la fețele turiștilor, cât la picioarele acestora și la pașii ce trebuiau făcuți.
Mergeam sprintenă înainte și mulțumită de mine și de reușita mea de a răzbate pentru a doua oară prin acea stranie existență. La un moment dat, din spatele meu, o voce puternică m-a făcut să mă opresc din drum. G. R mi se adresa într-o limba străină, din care nu pricepeam nimic.
Nu-mi vorbea ci de fapt zbiera la mine. Nu înțelegeam ce-mi spune, dar am crezut că vrea să mă avertizeze cumva cu privire la mișcătoarele cărări. Abia în clipa aceea i-am văzut chipul. Nu mă avertiza, ci mă amenința. Nu mai era copilul, colegul și prietenul meu, ci era Vardistul, Gardianul, The Keeper, Păzitorul acelei invenții, acelei construcții fără de ieșire, cel ce avea să mă închidă cu forța în azilul de noapte. Eram captivă.


Mi-am petrecut noaptea în acel spațiu. Dimineața am fost trezită de zgomotele puternice ce veneau dinspre recepție. Lângă mine se afla un necunoscut. Din fișa postului său reieșea că este însoțitor în aventura aceea ce avea că scop încadrarea mea în tipare. Intrarea mea în rândul lumii. Înregimentarea.
Nu-mi aminteam să-mi fi fost prezentat. M-am ridicat din pat și am căutat un strop de apă să-mi clătesc fața. Camera nu mai era așa cum mi-o aminteam. De fapt, întregul hotel era schimbat. Arată mai degrabă ca un ospiciu.
Ca să ajung la toaletă a trebuit să străbat întreg culoarul, un culoar în capătul căruia se afla stația de triere, locul unde erau sortați noii veniți și care soseau în valuri, lăsând impresia că mai degrabă căutau un loc de refugiu și nu unul de libertate.
Nu mai înțelegeam nimic, nu mai recunoșteam pe nimeni, nici măcar pe mine. Mă întrebam cât timp trecuse de când ajunsesem în acel loc. Poate că era vorba doar de o singură noapte, dar categoric fusese una cât o viață de om.
În drum spre baie, pe ziduri puteau fi citite tot felul de anunțuri și îndemnuri. Sau poate că nu erau decât niște reclame: ”pensiune completă: noi vă dăm să mâncați, noi vă dăm să beți, noi vă spunem ce să faceți și ce să nu faceți cu timpul dvs., noi vă spunem ce să gândiți și, mai ales, ce să nu gândiți… ne-am ocupat noi de toate pentru dvs, dormiți liniștiți!”
Intrată în baie, mi-am privit chipul în oglindă. Eram bătrână. Părul îmi era vâlvoi, iar fața îmi era zbârcită și urâtă. Doar ochii erau ai mei, ochii aceia triști care încercau să-mi vorbească. Păreau să-mi spună că tocmai se mi se furase inocența. Albastrul cerului meu senin era însângerat. Roșul mă cuprinse și se extinsese asupra întregului meu pavilion, precum pojarul.
Bătrâna aceea din oglindă nu eram eu. Erau el, ea, ei, ele, toți ceilalți. Am luat dischetele, am turnat pe ele lapte de trandafir și am început să mă demachiez. Una câte una, măștile ce-mi fuseseră puse au început să cadă. Nu era prin preajma nici un coș de gunoi în care să le arunc, iar vasul de toaletă era acoperit cu o folie de plastic. O rămășiță din franceza mea m-a ajutat să înțeleg nebunia ce se răspândise în lume, imediat ce sinteticul pusese stăpânire pe viața omului.
Odata demachiată, ceilalți erau cei ce nu mă recunoșteau. Păream a fi o nou venită, asupra căreia s-au năpustit din toate părțile, vrând parcă să-mi ia tot ce se putea lua de pe mine. Dar odată cu măștile mele îngropasem în pământ întregul meu trecut. Nu mai eram tocmai o inocentă, iar experiența dobândită m-a ajutat în confruntarea cu locatarii azilului, niște creaturi ce-mi aminteau de filmele cu zombi. Nu aveam pe unde să ies pe altundeva, decât prin înălțare. Nu mai făcusem așa ceva de când fusesem copil, și poate că frica de a nu cădea iar pradă mutantilor sau uriașa dorință de a evada, m-au ajutat că escaladez coloana centrală cu rol și funcție de rezistență, care ducea spre acoperișul clădirii și care se prelungea, sfârșindu-se cu un paratrăznet.
Fulgerul ce-a lovit paratrăznetul exact în clipa în care eu l-am atins, m-a aruncat în casa părintească din anii copilăriei mele. Tocmai ninsese și în curte era amenajat patinoar. Aș fi vrut să ies la joacă, dar nu puteam. Ușa era ocupată de un munte de șosete. Nu fusesem niciodată o bună gospodină, dar în ciuda nevredniciei mele, dintre toți ai casei, mie îmi revenise sarcina de a le sorta, împerechea și de a le pune la locul lor. De jos, de pe gheață, o fetiță mă striga de mama focului. Mă strigă din ce în ce mai insistent, iar eu râdeam de comicul situației, căci se uita oriunde în altă parte dar nu spre locul de unde se auzea vocea mea. Până la urmă privirile noastre s-au întâlnit, iar ea mi-a transmis un mesaj despre cel ce avea să sosească: ”M. va veni la șase și jumătate”.
I-am mulțumit pentru asta, deși pe moment nu înțelegeam mai nimic. Probabil că mi-a citit nedumerirea pe față, fiindcă acel copil zodiac, cea ce purta numele tatălui, a vrut să-mi intre în casă. Ea fusese cea care deschisese ușa dinspre exterior, dar nu a apucat să treacă pragul casei mele, căci de dincolo de ușa, mama-să a luat-o acasă.

Cu M. m-am întâlnit în podul casei. Eram noi doi și vreo câteva fețe prietenoase. Răscoleau prin cufărul ce le-am recunoscut imediat că fiind al meu și în care îmi țineam eu culorile. Întotdeauna am stat bine la capitolul ăsta. Am zâmbit când am văzut că s-au speriat la vederea noastră. I-am lăsat să-și aleagă exact ceea ce-și doreau, erau liberi să o facă. Și eu le furasem la rândul meu, chiar de la sursă. Nici vorbă de drepturi de autor sau de proprietate.
De jos ajungeau la noi strigătele celor înfometați. Nu ne-am mai putut întoarce la ei sau, mai bine zis, nu am mai vrut să o facem. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că cel mai gălăgios era tocmai regele acelei jungle. Își baaă la înaintare puii de lei, crezând că astfel mă va înduioșa și-mi va smulge un semn de bunăvoință. Extrem de rar am refuzat un ajutor ce mi-a fost cerut și pe care mi-a stat în putere să-l dau, dar de data aceasta m-am limitat această putere.
Din podul casei se vedea Oceanul. Nori cenușii prevesteau iminența unei furtuni. Vântul bătea cu putere în ferestre. Instinctual am dat să le închid, din teamă de a nu se sparge. Lucru imposibil atâta timp cât nu erau decât niște ochiuri de geam din silicon. Și totuși le-am închis pe toate, până la ultimul. Cum am făcut asta, cum s-a așternut liniștea, iar în podul în care ne aflăm, și-a făcut apariția, A. Puteam pleca, de acum eram în formație completă.
Mi-am amintit subit de geanta pe care o lăsasem în grabă pe pat, înainte de a încerca să ajung pe Plajă. Trebuia să o recuperez, dar gândul de a mai trece încă o dată prin ceea ce trecusem, mă îndemna s-o abandonez. Probabil că geanta aceea, însă, se cerea ea a fi recuperată, din moment ce numai gândind la asta, mi-am dat seama că bagajul eram chiar eu. M-am răzgândit. Trebuia că odată și odată să mă pierd, să mă uit, să mă lepăd de mine însămi, să mă dau dracului. Cel puțin am avut atâta bun simt încât să nu opresc lumea în loc doar pentru a-mi satisface eu nevoia de a mă ști în siguranță, la terapie intensivă.
Nu resuscitați, vă rog!

In sfârșit am ajuns în port, unde ne-am îmbarcat pe vasul ce avea să ne traverseze Oceanul. N-a fost deloc o călătorie liniștită, pentru că furtuna ce se anunțase mai devreme, ne-a prins cât eram noi pe apă. Valurile parcă își propuseseră să dea cu noi de azvârlita și nici nu s-au lăsat până când nu au răsturnat vasul.
Am crezut c-am murit și am ajuns în rai, când am deschis ochii și m-am văzut în Orașul Meu din Vis. Nu mai era un deja-vu, era o certitudine. Și aș fi alergat fericită pe străzile orașului, și aș fi rămas pe țărm, în așteptarea naufragiaților. 
Da, sigur eram în al nouălea cer, pentru că tocmai în acel moment i-am zărit pe ai mei ieșind din adânc și ridicându-se la suprafață, precum niște surferi experimentați.
Cum au atins pământul, cum s-au împrăștiat care încotro, după cum simțeau chemarea și dorința de a descoperi Lumea Nouă. Nu știam, nu aveam nici o certitudine, dar simțeam că acolo iau sfârșit toate obligațiile mele, toate îndatoririle.
Simțeam că sunt a mea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu