Joi


Am ajuns pe statia orbitala, plina de nerabdarea de a descoperi noul orizont al Noii Lumi. Culmea este ca totul parea a fi foarte asemanator Pamantescului, identic as spune, fiind amenajat dupa modelul unui resort de cinci stele de pe tarmul Oceanului. Mi-am aruncat geanta pe patul din camera si am iesit in fuga spre ceea ce intuiam a fi Plaja, iesind pe usa ce dadea la piscina.
Un decor dragut, sezlonguri si umbrelute, muzica si un gard de jur imprejur, menit probabil sa-i apere pe hotelieri de privirile indiscrete ale celor de dincolo de el. M-am concentrat mai putin pe aspectul psihologic al prezentei gardului respectiv, ce-ti putea induce spaima fata de un eventual pericol, sau pe simbolismul acestuia, ce m-ar fi putut duce cu gandul la ingradire si am ales sa caut iesirea. O iesire ce s-a lasat indelung cautata. Tocmai cand am crezut ca sunt nevoita sa-mi infranez chemarea de a vedea ce se gaseste dincolo de limita frontierei, am zarit portita.
Bucuroasa ca un copil, m-am indreptat in graba spre iesire, fara sa dau atentie piscinei. Dupa doar cativa pasi am inteles ca era astfel proiectata incat sa nu o poti ignora, ocoli, sari sau traversa… piscina era personajul principal al hotelului si al intregii colonii. Piscina era vie!
In marea mea prostie, sora cu inocenta, am crezut ca este vreo inventie dracoasa menita sa atraga cat mai multi clienti. Imi parea bine gandita si proiectata. Nu mai vazusem in viata mea o asemenea dracovenie. In primul rand ca nu era un simplu bazin, ci era un labirint de ape, ale carui parti solide se inaltau si se scufundau intr-o succesiune numai de ele stiute. Paseai pe una, inaintai pe la suprafata, pentru ca numai dupa cativa pasi sa simti cum iti fuge pamantul de sub picioare si, odata cu el, incepi sa te scufunzi. Si daca stiai sa inoti, nu vedeam cum sa o fi facut-o prin spatiile acelea stramte. Apa nu m-a speriat niciodata atunci cand nu era una tulbure, dar nici limpezimea aceleia nu mi-o facea prietena, atat timp cat si-au facut aparitia tiparii. Niste anghile cat toate zilele se unduiau tacticoase precum niste adevarate vedete. Nici in ruptul capului nu mi-as fi dorit ca o astfel de creatura sa ajunga in contact cu pielea mea.
OK, mi-am zis, cand te-a speriat pe tine un peste? Intotdeauna, mi-am raspuns cu promptitudine. Si totusi am inaintat, atenta fiind la miscarile placilor tectonice ale constructiei. Invatasem pana atunci ca frica este cel mai parsiv dusman si ca nu te poate dobori decat cu acordul tau, unica solutie fiind confruntarea.
Precum o capra neagra ce sare de pe o stanca pe alta, asa am ajuns si eu la iesirea ce dadea spre Plaja. Fusese prea usor, dar asta nu mi-a dat de gandit. Tocmai cand aveam sa ies pe portita, m-am intalnit cu G.R., colegul meu din clasele primare, cel pe care il stiam plecat de acasa. Eu dadeam sa ies, iar el sa intre. Sau cel putin asa am crezut. Bucuria revederii a fost atat de mare, incat m-a facut sa ma intorc din drum. Am vrut sa bem o cafea impreuna si sa ne povestim povestile de pana atunci.
M-am oferit sa-l conduc pe labirintul piscinei, in drum spre restaurantul hotelului. Doar il cunosteam deja. Eram ca un ghid turistic pasionat de meseria sa, care insa nu mai era atent atat la fetele turistilor, cat la picioarele acestora si la pasii ce trebuiau facuti.
Mergeam sprintena inainte si multumita de mine si de reusita mea de a razbate pentru a doua oara prin acea stranie inventie. La un moment dat, din spatele meu, o voce puternica m-a facut sa ma opresc din drum. G. R mi se adresa intr-o limba straina, din care nu pricepeam nimic. Nu-mi vorbea ci de fapt zbiera la mine.
Nu intelegeam ce-mi spune, dar am crezut ca vrea sa ma avertizeze cumva cu privire la miscatoarele carari. Abia in clipa aceea i-am vazut chipul. Nu ma avertiza, ci ma ameninta. Nu mai era copilul, colegul si prietenul meu, ci era Vardistul, Gardianul, The Keeper, Pazitorul acelei inventii, acelei constructii fara de iesire, cel ce avea sa ma inchida cu forta in azilul de noapte. Eram prizoniera.
Mi-am petrecut noaptea in acel spatiu. Dimineata am fost trezita de zgomotele puternice ce veneau dinspre receptie. Langa mine se afla cel ce pretindea ca-mi este insotitor in aventura aceea ce avea ca scop incadrarea mea in tipare. Intrarea mea in randul lumii. Inregimentarea.
Nu-l cunosteam, nu stiam cine este si nu-mi aminteam sa-mi fi fost prezentat. M-am ridicat din pat si am cautat un strop de apa sa-mi clatesc fata. Camera nu mai era asa cum mi-o aminteam. De fapt, intregul hotel era schimbat. Arata mai degraba ca un ospiciu.
Ca sa ajung la toaleta a trebuit sa strabat intreg culoarul, un culoar in capatul caruia se afla statia de triere, locul unde erau sortati noii veniti si care soseau in valuri, lasand impresia ca mai degraba cautau un loc de refugiu si nu unul de libertate.
Nu mai intelegeam nimic, nu mai recunosteam pe nimeni, nici macar pe mine. Ma intrebam cat timp trecuse de cand ma aflam in acel loc. Poate ca era vorba doar de o singura noapte, dar categoric fusese una cat o viata de om.
In drum spre baie, pe ziduri puteau fi citite tot felul de anunturi si indemnuri. Sau poate ca nu erau decat niste reclame: ”pensiune completa: noi va dam sa mancati, noi va dam sa beti, noi va spunem ce sa faceti si ce sa nu faceti cu timpul dvs., noi va spunem ce sa ganditi si , mai ales, ce sa nu ganditi… ne-am ocupat noi de toate pentru dvs, dormiti linistiti!”
Intrata in baie, mi-am privit chipul in oglinda. Eram batrana. Parul imi era valvoi, iar fata imi era zbarcita si urata. Doar ochii erau ai mei, ochii aceia tristi care incercau sa-mi vorbeasca. Pareau sa-mi spuna ca fusesem deflorata de cea mai de pret floare a mea: inocenta. Albastrul cerului meu senin era insangerat. Rosul ma cuprinse si se extinsese asupra intregului meu pavilion, precum pojarul.
Batrana aceea din oglinda nu eram eu. Erau el, ea, ei, ele, toti acei ce ma mascasera. Am luat dischetele, am turnat pe ele lapte de trandafir si am inceput sa ma demachiez. Una cate una, mastile ce-mi fusesera puse au inceput sa cada. Nu era prin preajma nici un cos de gunoi in care sa le arunc, iar vasul de toaleta era acoperit cu o folie de PVC. O ramasita din franceza mea m-a ajutat sa inteleg nebunia ce se raspandise in lume, odata cu intrarea in viata noastra a sinteticului.
Odata demachiata, ceilalti erau cei ce nu ma recunosteau. Paream a fi o nou venita, asupra careia s-au napustit din toate partile, vrand parca sa-mi ia tot ce se putea lua de pe mine. Dar odata cu mastile mele ingropasem in pamant intregul meu trecut. Nu mai eram tocmai o inocenta, iar experienta dobandita m-a ajutat in confruntarea cu locatarii azilului, niste creaturi ce-mi aminteau de filmele cu zombi. Nu aveam pe unde sa ies pe altundeva, decat prin inaltare. Nu mai facusem asa ceva de cand fusesem copil, si poate ca frica de a nu cadea iar prada mutantilor sau uriasa dorinta de a evada, m-au ajutat ca escaladez coloana centrala cu rol si functie de rezistenta, care ducea spre acoperisul cladirii si care se prelungea, sfarsindu-se cu un paratraznet.
Fulgerul ce-a lovit paratraznetul exact in clipa in care eu l-am atins, m-a aruncat in casa parinteasca din anii copilariei mele. Tocmai ninsese si in curte era un adevarat patinoar. As fi vrut sa ies la joaca, dar nu puteam. Usa era ocupata de un munte de sosete. Nu fusesem niciodata o buna gospodina, dar in ciuda nevredniciei mele, dintre toti ai casei, mie imi revenise sarcina de a le sorta, imperechea si de a le pune la locul lor. De jos, de pe gheata, o fetita ma striga de mama focului. Ma striga din ce in ce mai insistent, iar eu radeam de comicul situatiei, caci se uita oriunde in alta parte dar nu spre locul de unde se auzea vocea mea. Pana la urma privirile noastre s-au intalnit, iar ea mi-a transmis un mesaj despre cel ce avea sa soseasca: ”M. va veni la sase si jumatate”.
I-am multumit pentru asta, desi pe moment nu intelegeam mai nimic. Probabil ca mi-a citit nedumerirea pe fata, fiindca acel copil zodiac, cea ce purta numele tatalui, a vrut sa-mi intre in casa. Ea fusese cea care deschisese usa dinspre exterior, dar nu a apucat sa treaca pragul casei mele, caci de dincolo de usa, mama-sa a luat-o acasa.
Cu M. m-am intalnit in podul casei. Eram noi doi si vreo cateva fete prietenoase. Rascoleau prin cufarul ce le-am recunoscut imediat ca fiind al meu si in care imi tineam eu culorile. Intotdeauna am stat bine la capitolul asta. Am zambit cand am vazut ca s-au speriat la vederea noastra. I-am lasat sa-si aleaga exact ceea ce-si doreau, erau liberi sa o faca. Si eu le furasem la randul meu, chiar din izvorul curcubeului. Nici vorba de drepturi de autor sau de proprietate.
De jos ajungeau la noi strigatele celor infometati. Nu ne-am mai putut intoarce la ei sau, mai bine zis, nu am mai vrut sa o facem. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca cel mai galagios era tocmai regele acelei jungle. Isi baga la inaintare puii de lei, crezand ca astfel ma va induiosa si-mi va smulge un semn de bunavointa. Extrem de rar am refuzat un ajutor ce mi-a fost cerut si pe care mi-a stat in putere sa-l dau, dar de data aceasta m-am limitat la a le arunca niscaiva ciosvarte de sus, spre a le potoli foamea de a ne invada timpul si spatiul.
Din podul casei se vedea Oceanul. Nori cenusii prevesteau iminenta unei furtuni. Vantul batea cu putere in ferestre. Instinctual am dat sa le inchid, din teama de a nu se sparge. Lucru imposibil atata timp cat nu erau decat niste ochiuri de geam din silicon. Si totusi le-am inchis pe toate, pana la ultimul. Cum am facut asta, cum s-a asternut linistea, iar in podul in care ne aflam, si-a facut aparitia, A. Puteam pleca, de acum eram in formatie completa.
Mi-am amintit subit de geanta pe care o lasasem in graba pe pat, inainte de a incerca sa ajung pe Plaja. Trebuia sa o recuperez, dar gandul de a mai trece inca o data prin ceea ce trecusem, ma indemna s-o abandonez. Probabil ca geanta aceea, insa, se cerea ea a fi recuperata, din moment ce numai gandind la asta, mi-am dat seama ca geanta eram chiar eu. M-am razgandit. Trebuia ca odata si odata sa ma pierd, sa ma uit, sa ma lepad de mine insami, sa ma dau dracului. Cel putin am avut atata bun simt incat sa nu opresc lumea in loc doar pentru a-mi satisface eu nevoia de a ma sti in siguranta, la terapie intensiva.
Nu resuscitati, va rog!

In sfarsit am ajuns in port, unde ne-am imbarcat pe vasul ce avea sa ne traverseze Oceanul. N-a fost deloc o calatorie linistita, pentru ca furtuna ce se anuntase mai devreme, ne-a prins cat eram noi pe apa. Valurile parca isi propusesera sa dea cu noi de azvarlita si nici nu s-au lasat pana cand nu au rasturnat vasul.
Am crezut c-am murit si am ajuns in rai, cand am deschis ochii si m-am vazut in Orasul Meu din Vis. Nu mai era un deja-vu, era o certitudine. Si as fi alergat fericita pe strazile orasului, si as fi ramas pe tarm, in asteptarea naufragiatilor. 
Da, sigur eram in al noualea cer, pentru ca tocmai in acel moment i-am zarit pe ai mei iesind din adanc si ridicandu-se la suprafata, precum niste surferi experimentati.
Cum au atins pamantul, cum s-au imprastiat care incotro, dupa cum simteau chemarea si dorinta de a descoperi Lumea Noua. Nu stiam, nu aveam nici o certitudine, dar simteam ca acolo iau sfarsit toate obligatiile mele, toate indatoririle, simteam ca sunt a mea.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica