Feerie

A fost o zi ca oricare altă sâmbătă. O zi ca oricare altă sâmbătă în care nu mă dedulcesc cu plictisul, ci mă arunc în brațele haosului, tocmai pentru a fenta déjà vu-ul și a-i lăsa acestuia plăcuta impresie de premieră. Acum trebuie să recunosc că de la o vreme trăiesc având impresia că pe undeva, ceva am greșit și că fenomenul se petrece exact invers și că haosul este cel ce se refugiază în capul meu, căutând să găseasca o idee de constrângere și de organizare. Sâmbătă, ultima oară când am simțit haos în capu-mi, am dat fuga la oglindă, să-l invit la o discutie tête-à-tête. I-am zis:
-Uite care-i treaba: când simți nevoia unei îmbrățișări, caută un loc mai moale, mai elastic, mai încăpător, cutia mea craniană având și ea limitele ei de (f)rigiditate, ca oricare altă cutie craniană. Dacă n-ar fi așa, n-aș putea gândi la rece în situații de criză și m-aș panica și m-aș isteriza și asta m-ar face să fiu o biată femeie, și eu nu sunt o biată femeie, eu miss….știi ceva? Te poți refugia în inima mea, ai de grijă doar să nu mi-o răvășești de tot. Că mai am nevoie de ea. Măcar pe post de pompă, sa dea bine în poză, la electrocardiogramă. Să nu se prindă Cruciații că acolo stă ascunsă Dama de Cupa.
-Deal, mi-a șoptit haosul, dacă inima ta este între sânii tăi, acolo e locul meu.
-Vom trăi și vom vedea, i-am zis. Acum potolește-te, că suna cineva la usa.
-Bună ziua, suntem de la scara patru și vrem să înființăm asociația de proprietari. Avem nevoie de acordul dumneavoastră, exprimat prin semnătură.
-Buna ziua, nu pot să vă semnez că tocmai am mâinile ocupate cu salata de vinete.
-Poate soțul semneaza în locul dumneavoastră?
La auzul acestei rugăminți, sânii mei strănutară voluptuos, luară forma unei mâini drepte bărbătești și-și puseră semnul pe tabel. După aceea m-am dus sa mă îmbrac, fiindcă îmi propusesem să merg la piața Moghioroș să tranșez problema reorganizării maghiare. Pentru asta trebuia să știu care este starea vremii, ca să nu mai repet aceeași greșeală să mă îmbrac cu rochia albă de in, luată pe kuna, de la Roviny, când am rămas cu impresia că l-am parafrazat pe Alexandru Andrieș și că, urmând exemplul Înaintașilor, o mare victorie am obținut. Si de fapt, nu reușisem altceva decât să mă pricopsesc cu Big Boss și cu rugămintea lui de a-i servi cafeaua în locul secretarei sale, fiindcă asta găsise el demn de apreciat la cafeaua mea, că e servită fără dus cu zăhărelul și că i-am lăsat libertatea de a alege dacă și cât candel sau cubic sau tos sau deloc sau frișcă. Pentru a afla care este vremea, am ieșit în balcon. Privind spre Pământ, nimic nou. Totul era neschimbat. Doar parfumul de tei parcă mai slăbise puțin în intensitate. Și plopii își potolisera pornirile pufoase. Și coroana platanilor a ajuns la maturitate. Și o stăncuța m-a salutat voios de pe creanga unui pom pe care îl iubesc și îl respect, chiar dacă nu știu altceva despre el în afara faptului că este un pom. Privind spre Cer, norul mi s-a plâns a ploaie. Asta e. La ceva trebuiau să fie buni și ochii mei. Măcar să plângă în locul norilor, sau să-i dăruiasca Cerului un loc de plâns. M-am îmbrăcat aidoma lor. Asta după ce, în prealabil, mi-am învelit sânii în sutienul din denim, lucrat la comandă, întru fermitatea lor în duelul cu tzatzele. Eh, secretul succesului meu a venit de la mijlocirea combinezonului din matase brodată, ca zonă tampon între fermitatea bumbacului și finețea de piele. Imediat cum a simțit pe pielea lui parfumul de femeie, haosul mi-a zis, cât se poate de franc, că el nu mai vrea în sutienul meu, că vrea în chiloții mei.
-Sorry, dear, dar nu cred că în perioada asta a lunii ți-ar plăcea să fii în chiloții mei. Poate doar dacă te încântă ideea de a lua forma unui absorbant, ceea ce ar avea asupra ta efectul Red Bull. Deci, hotărăște-te: în sutien, în chiloți sau ne separăm, că vremea dresurilor e trecută.
-Adică îmi dai papucii? -Se poate spune și așa. La urma urmei, eu ce am din afacerea asta de a-ți fi fost o gazdă bună?
Tăcere.
Dacă n-ar fi tăcut, i-aș fi povestit care era, de fapt, faza cu “perioada asta din lună”. Este una dintre cele mai frumoase, dureroase, tragice, blânde, sângeroase, spumoase, stranii, prietenoase, zbuciumate, închegate, liniștite, amuzante povești pe care o poate trăi un om. Este povestea văzută în oglinda zilei, a unei nopți cu lună plină, dintr-o poiană unde și-au dat întâlnire Lumina și Întunericul, doar pentru a fi actorii unei teribile nopți de dragoste care a înroșit pământul. Da, Pământului îi trebuia o astfel de schimbare. Nu poți trăi la nesfârșit doar cu albastrul speranței. Ai nevoie de certitudinea pe care o aduce cu el, roșul dragostei, așa cum ai nevoie de apă și de aer. Nu știu dacă povestea asta s-a născut din tăcerea lui sau tăcerea lui a fost cea care mi-a povestit aceasta poveste, ca plată a Prețului. Nu știu și refuz să mă supun unei encefalograme, din sete de cunoaștere. Ultima astfel de encefalogramă arăta ca un bon de cumpărături de la Cora. Nu știu. Certitudinile pot fi dureroase, dar nici pe departe la fel de dureroase ca unele incertitudini. Una dintre aceste certitudini este că până să tranșez eu problema maghiară, pe când eram la Moghioroș, a început să ploua. Oamenii s-au panicat, parcă era potopul. Femei și bărbați alegrau disperați de parcă ploua cu foc sau cu broaște, nu cu apă caldă, într-o zi de vara. Îmi venea să mor. Și cred că aș fi murit, dacă nu m-aș fi descălțat la timp și nu aș fi traversat, desculța, strada.
-Așa, Doamna Mea, se auzi de undeva din stânga, vocea florăresei din colțul străzii. Cu rușinea mori de foame.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie