duminică, 5 iunie 2011

Acasa

In dimineata aceea taiasem golful. Dupa o lupta de nici doua ore a catamaranului cu valurile, acesta acostase la dana noua, de unde m-am indreptat in graba spre gara veche a orasului.  M-am urcat in trenul de epoca ce traversa livezile de portocali aflati in floare, cu gandul sa-mi daruiesc acea clipa de romantism, fara de care nu as fi pasit impacata pragul celor 46 de ani.
Femeia de afaceri aflata pe bancheta din apropiere, raspunse la telefon. Ma intrebam ce putea fi atat de important incat sa rateze un astfel de moment. Doar copilul il avea langa ea. Atenta la telefon, era gata gata sa-si lase fetita luata de vant. Domnul ce ocupase locul din dreapta mea, s-a ridicat si a prins-o in ultimul moment. Era bucuros ca a reusit sa faca asta. Inca de cand o vazuse ramasese vrajit de farmecul ei. A luat-o si, dupa o clipa de ezitare, mi-a pus-o mie in brate. Nimic de zis, fetita era foarte dragalasa, dar nu pricepeam ce amestec aveam eu in toata acea poveste.
Nici una, nici doua, fetita imi spuse:
-Azi este ziua mea, ce cadou imi faci?
-Nu stiu, am inceput sa rad, tu ce ti-ai dori?
-Pai cred ca merit un 26. Da, un 26.
-Asta vrei? am zis fara ca macar sa inteleg ce vrea sa insemne douazecisisasele ala.
-Scuzati-ma, se auzi vocea mamei, a fost o convorbire pe care n-am putut s-o evit.
Am ridicat din umeri, in definitiv nu-mi pasa si tot ceea ce-mi doream era sa fiu lasata in pace.

Patru ani. Patru ani, din care unul bisect. Patru ani mi-au trebuit ca sa pot ajunge la raspunsul acela. “Pe unde mai esti?” “Sunt peste tot si nicaieri in acelasi timp”.
Intrebarea imi fusese pusa cu un scop precis, pentru ca pe ei nu-i interesau neam de soarta mea, lor le trebuia un ajutor, iar raspunsul meu a fost atat de sincer, incat ma indoiam ca va fi inteles. Nu stiu cum sa interpretez zambetul celei ce-mi pusese aceasta intrebare la aflarea raspunsului meu. Nu stiu si ce ma amuza foarte tare este ca nici nu-mi mai pasa.
O viata intreaga asteptasem sa primesc OK-ul de la ceilalti, o viata de asteptare care m-a costat foarte mult. Putea sa ma compatimeasca, sa ma creada nebuna, dezechilibrata sau cum mai vroia ea, pe mine nu ma mai interesa.
“Stiu ca ceea ce-ti cer este sub nivelul tau, dar poate ca…
“Nivelul meu? Nici eu nu mai stiu care este desi, sincera sa fiu, as lua-o de la inceput cu gradinita”.
Zambetul lui, in schimb, era ceva cu totul si cu totul nou. Pana atunci trecuse pe langa mine val vartej, tacut si ingandurat, abia daca mima un salut. De data asta, insa, mi-a zambit cu intreaga sa fata, de parca bucuria si surpriza revederii ii iesea din fiecare por.
“Ce faceti?”
“Eu fac bine, multumesc de intrebare, dumneavoastra?”
“Uite, cu afaceri”.
Amandoi am spus exact ceea ce faceam, fiindca nici unul dintre noi nu ne-am intrebat reciproc, cum ne simtim. Atunci probabil ca ar fi fost mai greu sa recunoastem.

Venise sa-mi propuna o slujba. Era de o obraznicie des intalnita la oamenii de afaceri ai timpului, care in ruptul capului nu ar recunoaste ca ei sunt cei ce au nevoie de ajutorul tau. La fel ca toti acestia, si el facuse asa fel incat sa para ca eu as avea nevoie de el si nu invers. Avusese o terasa pe plaja din Odesa, unde vinduse tot soiul de cocktailuri. Nu prea mai mergea treaba, asa incat isi mutase afacerea in Cipru, sperand la un numar mai mare de turisti. Avea nevoie de o femeie la vase. Venise si cu asistenta dupa el. Tipa fusese farmacista, dar odata ce-si descoperise capacitatile de medium, se reorientase profesional. Devenise un soi de intermediar ce-i furniza lui carafe din sticla si tacamuri din alpaca.
La dracu, ma umilisem o viata intreaga acceptand sa lucrez pentru niste prosti. Speram ca de data asta sa ma aleg cu frumusetile zonei si sa ma bucur de binefacerile unui serviciu pe plaja, in aer liber.
Spalam de zor pahare si cesti de cafea si trageam cu ochiul la ce facea toata ziulica barmanul. Aveam deja niste idei misto pentru bauturi si, la urma urmei, orice meserie se invata cel mai bine furand. Visam sa-mi deschid afacerea mea in Insulele Virgine, dar visul imi era adesea spulberat de prezenta asistentei, membra-sub acoperire- a partidului Romania Mare. Se afla in plina campanie pentru europarlamentare si ma incarca cu tot felul de sarcini.
Aflase ca fac niste ciorbe de sa te lingi pe buze si ma rugase sa prepar una pentru L. M., de ceva timp consul la B. Deja era prea mult pentru mine. Nu fusese de ajuns ca le splasem vasele, acum vroiau sa le fiu si bucatareasa si ospatareasa, caci de picolo nu se punea problema.
Am luat carafa de la ea si cutitul cu maner de alpaca, le-am pus intr-un ceaun si am adaugat multe alte ingrediente secrete, doar de mine stiute. A iesit un bors de toata povestea. Luasem in brate ceaunul si ma indreptam cu el spre masa consulului, sa-i pun ciorba in fata, ca sa se sature. Tocmai cand sa ajung la el, m-am impiedicat intr-un tigru tamil ce statea intins cu burta la soare si am varsat toata zeama pe mine.
Imi pare rau, i-am zis, ciorba nu mai este, dar poate vreti poale-n brau.
N-a vrut, iar eu am lasat totul balta si mi-am petrecut toata noaptea jucand la cazinoul din oras, banii pe care-i furasem de la intrusul om de afaceri.
Am pariat pe tot ce-am avut si am castigat potul cel mare. Devenisem peste noapte vedeta si eram invidiata de toti jucatorii. Ce sa zic, fusese norocul incepatorului. Asta am crezut, pana in clipa in care am inteles ca prost sa fii, noroc ca sunt. Deoarece castigul meu atrase dupa sine si-mi pusese pe urma toate marile servicii secrete aflate in cautarea filierei prin care se spalau banii la nivel planetar. Centralii aratau cu degetul catre vestici, vesticii aratau cu degetul catre estici, esticii aratau cu degetul catre orientali, orientalii catre peninsulari, peninsularii catre insulari, insularii catre nordici si nordicii la sudici. Iar eu, eu ce-am facut?
Eu le-am aratat degetul la toti. Erau si fusesera dintotdeauna banii mei.
Cu centralul a fost o poezie, cu vesticul a fost ok, in estic mi-am descoperit cel mai bun prieten, pe ceilalti i-am avut la degetul mic, cu continentalul, insa, nu mi-a fost usor. Facea pe durul dar de fapt vroia partea lui. Oho! Stiam ce aveam de facut, fie sa scap de el, fie sa-si merite cu varf si indesat, partea pe care si-o revendica. L-am invitat la masa. Dadeam paharul de votca peste cap, si mancam icre rosii. Si toate astea, pe muzica baietilor de la Black Sabbath, care cazusera la pace cu cei de la Red Army Choir,  hotarati sa-si pastreze impartialitatea si sa se implice numai intru frumusetea si fair playul jocului.
Eram hotarata sa merg pana in panzele albe, chiar daca pentru asta ma vedeam nevoita sa fac ceea ce uram mai tare: sa negociez.
Nu s-a lasat. Nici un strop de bunavointa n-a venit dinspre el. Se infuriase de-a binelea, dar furia aia a lui l-a facut sa se schimonoseasca. S-a rastit la mine intr-un chip care alta data m-ar fi umplut de groaza. Acum, insa, n-a reusit altceva decat sa ma faca sa rad. Sa rad cu pofta , sa rad ca o nebuna. Cred ca taria isi facuse efectul, caci in fata mea nu mai era un capricorn, ci un sagetator, nu mai era un scorpion, ci o balanta, nu mai era o fecioara, ci un leu, nu mai era un rac, ci un geaman.
Atentie, s-au inchis usile!

In templu canta orga. La fel ca la prima mea intrare, cand am trait senzatia ca insusi Dumnezeu ma iubeste, poate din cauza faptului ca fereastra in forma de roza cu petale blande, rosii, galbene, verzi si albastre, imbia razele soarelui sa patrunda prin ele si sa inunde intreg spatiul in care ma aflam, cu lumina lui. Daca n-ai trait macar o data in viata o astfel de experienta, inseamna ca ai trait degeaba!
De data asta nu soarele era pus pe sotii, ci eu eram pus pe el. Dar ce dracu, sa vada si el cum este sa rada cineva de tine atunci cand tu plangi. Pentru ca pana atunci eu plansesem.
Plansesem nu de mila mea, ci de mila norilor, pe cand ma aflam la 13.000 de km inaltime, deasupra lor. Abia atunci i-am vazut cat erau de neputinciosi si cat de mari si tari se dadusera ei pana atunci. Erau niste nori tulburi si urati. Schimonositi. Patru praguri de astfel de nori am trecut: eu inaintand, ei in drumul lor. De la un prag la altul, norii insa se limpezeau. Imediat dupa al cincilea prag, cerul redevenise senin, marea albastra si calma, iar ei, niste superbi Nimbus.Totul redevenise limpede, chiar si aripa stanga a Boeingului 777. Nu am eu nici un merit si nici o vina! Eu doar am vazut ce se intampla cu toate aceste semne si semnificatii.
Miracolul este la tot pasul, doar ca nu toti ochii vad, nu toate urechile aud si nu toate gurile stiu cand sa taca si cand sa rosteasca cu rost, cuvinte.
Apoi am inceput a-mi plange de fericire. De fericire pentru ca rolurile se schimbasera. Lacrimile acelea, care erau, de fapt ale lor, plouasera tocmai pe iarba de pe pajistea Aquaparkului din El Arenal, umpland intreaga scena cu mii si milioane de zapaciti, aiuriti si zburdalnici, care dansau, cantau si se alunecau pe topogan.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu