Oceania

Il vazusem prima oara pe tanarul acela in seara cand am plecat de la botezul Mirunei. Iesisem de la Himalaya Balrooms, sala aflata la parterul Hotelului Minerva, mai mult decat bucuroasa ca m-am achitat de obligatie si ca eram libera sa plec. O obligatie ce nu-mi aminteam sa mi-o fi creat-o in alt fel decat ca pe genul de obligatii ivite din dorinta de a nu-ti dezamagi prietenii atunci cand acestia te vor aproape de ei, desi tu iti doresti din toata fiinta ta a fi in alt loc decat in cel in care te afli. O destul de trista imagine a compromisului.
Am iesit cu gandul sa fac cativa pasi pe jos pana la Romana si sa ma las patrunsa de aerul rece al serii de sfarsit de februarie. In general iubesc sa merg seara pe strazi goale si sa trag cu ochiul la ferestrele luminate ale caselor, lasandu-mi imaginatia sa zburde liber, tesand povesti ale celor de dincolo de ele. In seara aceea, insa, mi-am coborat privirea spre asfalt si n-am facut altceva decat sa las asfaltul sa se deruleze, ca pelicula unui film rupt, ce se invarte in gol, proiectandu-si cenusiul pe panza ecranului.
Nu aveam chef de taxi. Nu aveam chef de companie, nu mai aveam chef de o alta complezenta. Iti vine sa crezi ca mi-am gandit refugiul ca fiind intr-un mijloc de transport in comun?
Inainte de a ajunge la mine mirosul, un strigat de revolta mi-a bubuit in urechea stanga:
-Te mai vanturi mult in masina asta, ca ai imputit de tot locul!
Vocea barbatului venea de undeva din spatele meu. Nu m-am intors sa vad nici cine si nici la cine tipa, insa am vazut cu coada ochiului cum mana sa tragea viguros de manerele ferestrelor, dand astfel tonul la aerisire. De undeva din fata, un al doilea barbat se ridica si deschise, la randul sau, ferestrele.
Am deschis si eu fereastra din dreptul meu, insa gestul acesta al meu a avut ca prim efect, tocmai contrariul. Deoarece in clipa cand s-a creat vartejul de aer, m-a izbit un miros pe care nu-l mai cunoscusem pana atunci. Era….nepamantean. Mirosul m-a ajutat sa-l localizez pe cel ce-l raspandea. O forma umanoida, bipeda, un cocosat negru din cap pana’n picioare. Parea o masa compacta, infoliata intr-un luciu de jeg. Calatorul acesta ne-a insotit pret de o statie. A coborat undeva pe Bulevardul Dacia, sub presiunea opiniei publice.
Si iata ca fix la doua saptamani l-am revazut.
Plecasem impreuna de acasa. Al s-a dus sa scoata niste bani din zid, iar eu sa cumpar paine, pe care s-o duc acasa inainte de a iesi sa ne aerisim. El in stanga, eu in dreapta. Ne intelesesem sa ne intalnim in statia de la chilieni, de unde sa luam masina spre Cismigiu.
Ma uitam la el cum ma privea din departare, zambind amuzat de faptul ca astept cuminte lumina verde a semaforului. Ma apucase brusc dorinta de a respecta normele de conduita in societate. Daca nu din alt motiv, macar pentru ca imi incaltasem pantofii mei cei noi de Dorothye. Bine, nu sunt ei rosii, dar sunt din aceeasi gama cromatica. Pentru ca da, nu simbolizau doar o imbinare de culori, nuante si pastel, ci si una extrem de melodioasa. Si pentru ca da, imi pusesem in cap sa invit zebra la dans si sa trec strada in pas de vals.
Nu aveam nici un chef sa topai pe culoarea rosie a semaforului, doar ca sa evit producerea unui accident. Si nici atat de nesimtita nu sunt, incat sa opresc lumea in loc cu topaiala mea.
-L-ai vazut pe mort? ma intreba el zambind, in clipa cand i-am ajuns aproape.
Am crezut ca glumeste. N-am inteles la ce se refera.
-Serios, zise, este un mort chiar in colt la farmacia Help. Uite acolo, langa florarie, unde sunt cei doi politisti.
Abia atunci am vazut-o pe vecina mea Geta, tanara bunica, oprita in mijlocul strazii, cu carutul langa ea, savurand scena. Bine, nu stiu daca o savura, poate ca doar se ruga pentru sufletul nefericitului. Sau poate ca se simtea atat de singura, incat dorea sa socializeze, comentand evenimentul. Ea stie. La un moment dat, spectacolul a prins amploare, scena parca s-a insufletit odata cu sunetele de sirena emise de sistemul de avertizare a echipajului SMURD chemat la fata locului. Trecatori veniti dinspre toate directiile, se apropiau in pas grabit, agitati, incitati, excitati, formand un cerc din ce in ce mai compact in jurul punctului de interes.
Odata cu sosirea in statie a troleului 69, pe a carei usa din mijloc am urcat, s-a sfarsit si filmul cu zombie, ai caror figuranti am fost cu sau fara voia noastra. 
Pret de cinci statii, doar rutina. La a sasea, insa, zdup in troleu, nimeni altul decat umanoidul luciferos de jegos.
Ii povestisem lui Al despre el, in seara botezului, cand am ajuns acasa. Era vadit interesat de reactia ce o va starni o astfel de prezenta.
Il priveam, la randul meu, cu interes. A urcat, s-a indreptat spre usa din fata, unde a ocupat un loc in partea dreapta. Dreapta mea, cum eram asezati noi, fata in fata cu el. Abia atunci i-am zarit chipul. Lumina de pe chipul sau contrasta izbitor cu restul trupului. Tanarul acela nu era nici tigan, nici aurolac, nici boschetar, nici...Nu stiu, era un om, un suflet chinuit.
Ma uitam la el si-l vedeam cum isi curata tacticos scamele de pe hainele-i infiorator de murdare. Parea atat de calm si de impacat cu el insusi, incat m-am dus cu gandul ca ar merita sa fie salvat. Sa se gaseasca cineva cu suflet bun care sa-i smulga jegul de pe el, sa-i dea foc mormanului de imputiciune, sa-l spele, sa-i trateze ranile si sa-i dea un rost in viata.
Ma incanta gandul acesta, ma facea sa ma simt bine, dar cine sa fie oare in stare de un astfel de gest? Traim doar intr-o societate bolnava. Calugaritele, da calugaritele, doar ele ar avea forta sa transpuna in astfel de fapte, dragostea lor de Dumnezeu. Daca nu ele, atunci cine? Eu, aceasta pacatoasa, in nici un caz.
-Dar nu se simte nici un miros, zise Al dezamagit, el fiind mare amator de filme horror, thriller, psiho, alte astfel de senzatii tari, una dintre emisiunile lui preferate fiind “Fear Factor”. Bine, amator ca si observator al reactiilor, gesturilor, reflexelor, actiunilor umane in astfel de situatii, si nicidecum ca generator al acestora.
-Eh, i-am zis de undeva de departe, razand, s-o fi aerisit de atunci si pana acum.
Razand pe seama celorlalti. Pentru ca rolurile se inversasera. Ceilalti erau acum “oamenii de bine”. Cei ce erau spalati, parfumati, cei ce platisera biletul calatoriei, cei ce, in ciuda dreptului ce il aveau, ori au suportat cu stoicism situatia tolerand langa ei o astfel de prezenta, stramband din nas si cautand refugiul in masti ad-hoc improvizate din fulare sau esarfe, ori au ales sa coboare, gata sa suporte costul suplimentar al lasitatii lor.
Tanarul a coborat cu o statie inaintea noastra, la Kogalniceanu, lasandu-i pe ceilalti sa respire usurati. Usurati la gandul de a nu fi fost ei, cei ce-au avut o astfel de soarta.
In Cismigiu, alei full. Iubesc sa fiu printre oameni, dar urasc aglomeratia. Am dat repede o tura si am iesit. Dar am iesit dintr-un parc aglomerat doar ca sa intru pe strazi la fel de aglomerate. Oamenii cauta sa respire. Oamenii simt nevoia acuta de aer, de spatiu. La iesirea din parc, undeva in stanga, stand pe o banca, doua calugarite. Imbracate in straiul lui cenusiu, semanau cu Babele de pe Bucegi. Venind din sens opus, treceau pe langa ele, parca purtate de vant, doua tinere. Pareau rupte din realitate, rupte de lume. Pareau ca plutesc in lumea lor, doua fantome greu de descris, in comparatie cu care, Lizbeth Salander din trilogia Millenium, era o sfanta.
-Hm, am zis pasind metaforic peste toate aceste cadavre, iata cele doua extreme ale minciunii in care omenirea se zbate de atata amar de timp.

Well, in viata viitoare imi voi organiza o gradina numai pentru mine si aproapele meu. Dar un coltisor din aceasta gradina va fi numai si numai al meu. Pentru ca da, am clipe cand nu suport pe nimeni sa-mi fie aproape.
                                                           @
"How much does your life weigh? Imagine for a second that you're carrying a backpack. I want you to pack it with all the stuff that you have in your life... you start with the little things. The shelves, the drawers, the knickknacks, then you start adding larger stuff. Clothes, tabletop appliances, lamps, your TV... the backpack should be getting pretty heavy now. You go bigger. Your couch, your car, your home... I want you to stuff it all into that backpack. Now I want you to fill it with people. Start with casual acquaintances, friends of friends, folks around the office... and then you move into the people you trust with your most intimate secrets. Your brothers, your sisters, your children, your parents and finally your husband, your wife, your boyfriend, your girlfriend. You get them into that backpack, feel the weight of that bag. Make no mistake your relationships are the heaviest components in your life. All those negotiations and arguments and secrets, the compromises. The slower we move the faster we die. Make no mistake, moving is living. Some animals were meant to carry each other to live symbiotically over a lifetime. Star crossed lovers, monogamous swans. We are not swans. We are sharks."


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie