duminică, 15 mai 2011

Gărgăriță, riță




Mi-aș fi dorit în noaptea aceea să pot vizita Luvrul, Versailles-ul, castelele de pe Valea Loarei, sau cel puțin Ermitajul, ori Petrodvorețul. Mai mult decât aceste palate, mi-aș fi dorit să pot vizita grădinile lor, dar m-am trezit bântuind pe culoarele penitenciarului de la Poartă Albă. Poate că aveam o penitență de făcut, sau poate că dimpotrivă, altceva aveam eu de făcut. Până să-mi dau seama ce, mie mi-a venit să fac pipi, așa că am plecat în căutarea unei toalete. Da știu, mama m-a învățat că nu este elegant să vorbesc despre asta în public, dar tot de la ea am învățat atâtea alte restricții legate tot de ceva firesc și natural. De parcă nu toată lumea face pipi, zău așa.
În fine, am intrat într-o celulă albă. Eram bucuroasă să scap de stresul acela apăsător. Dar tocmai când să mă eliberez, deținutul din celula aflată în conul de umbră al încăperii, m-a întrebat dacă am simțit cutremurul. Am sărit arsă. Mi-am cerut scuze, nu numai că nu-l văzusem, dar nici măcar nu-i simțisem prezența. Cât despre mișcarea tectonică, nici vorbă. Hotărât lucru, devenisem o nesimțită. Am vrut să plec, dar tipul m-a ținut pe loc cu poveștile lui despre fereastra pe care o deschisese, unica lui porție de libertate. Culmea este că de la acea fereastră lipseau zăbrelele, de altfel prezente din belșug de jur împrejurul nostru. Îmi era milă de el. Câtă cruzime din partea gardienilor, să-i dea astfel acea iluzie de libertate!
Compasiunea a fost cea care m-a ținut pe loc. A văzut că par interesată de povestea lui și a început să-mi povestească mai pe-ndelete. Nu știu exact ce dorea să-mi comunice, cert e că la un moment dat m-am plictisit și aveam impresia că tipul este doar un trombonist.
Dădeam din cap ca și cum eram atentă la ce spune, dar îndreptam spre ieșire, fiindcă simțeam că dacă mai stăteam mult în celula aia, mă păștea o adevărată criză. Una de personalitate. Cred că el a observat ce voiam eu să fac, așa încât, cum necum, a ieșit din celula întunecoasă și a intrat în celulă albă, unde mă aflăm eu. Eh, atunci am avut o revelație asupra lașității sale. Păi dacă putea să treacă prin zid și printre gratii, oare de ce alesese captivitatea? Nu știu nici cine era, nici dacă era vinovat sau nu, dar nu voiam să fiu eu cea care îl lasă să scape de responsabilitățile lui. Ale lui. Și oricum, nu prea semăna cu King Rat.
Zvîrrrr, p'aci ți-e drumul.
M-am dus să-mi cumpăr o rochie. O rochie lungă, fără spate. De solistă. Nu mai purtasem în viața mea un astfel de veșmânt. Natura m-a făcut astfel încât să nu pot ieși în lume fără sutien. Mă rog, natura mă făcuse așa cum îi trecuse ei prin minte, nu cum aș fi vrut eu. Fără el, bunul meu simț și respectul pentru ceilalți mă împiedicau să ies din casă.
Și totuși, mi-am luat două astfel de rochii. Una albă cu imprimeu negru, elegantă și una albă, cu imprimeu roșu, sport. Mergeam cu ele pe mână, fericită și dornică să găsesc ocazia de a le îmbraca, când m-am întâlnit cu Mielu'. Fusesem cândva colegi de serviciu, pe când făceam contrabandă cu vorbe de duh. Bine, Mielu' era un pseudonim. M-a rugat să-l ajut să aranjeze masa și, fără să aștepte acceptul meu, mi-a luat rochiile și a făcut din ele o față de masă. Puse una în completarea celeilalte, din imprimeurile lor a ieșit la iveală un text vechi, pe care n-am de gând să-l desecretizez. Partea din colțul dreapta îndepărtat, mai era cum mai era, dar partea din aproape stânga, era de-a dreptul șifonată. Mă lasi….
Asta a fost povestea lui.
Povestea mea era că în tot acest timp mi-am șters lacrimile pe un sul întreg de hârtie higienică. Tâmpitul ăla îmi stricase frumusețe de creație vestimentară. Aș fi plâns încă și acum, dacă n-aș fi găsit altceva mai bun pe care să-mi consum energia creatoare. M-am urcat pe masă, am dansat un step și apoi mi-am luat zborul printr-un tablou care, în fapt, era unica fereastră ce avea conducă într-un loc anume.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu