sâmbătă, 14 mai 2011

Elipsa

Sa fiu pe acoperisul lumii nu e cine stie ce. Sa ajung pe acoperisul lumii a fost foarte simplu. Este ca si cum am un duplex fix in punctul unde cerul se imbratiseaza cu pamantul. Simplu. Daca as fi stiut asta de la inceput, daca ar fi existat o scoala sau macar o materie sau o disciplina care sa ma fi invatat cum sa ajung pe acoperisul lumii la expozitia de fotografie vie, nu as mai fi stiut gustul sarat al oceanului, plans prin ochii mei, doar pentru ca m-am concentrat pe esenta ceaiului si nu pe recipientul din care mi-a fost servit. Nici prin minte nu mi-a trecut sa mi-l comand adus in pahar de hartie. Data viitoare o sa sa-mi pun in piept o brosa din cafea, ca sa invete negustorul de cristal de Boehmia si de portelan chinezesc, pe pielea lui, cum este sa fii un scump in plina criza. 
Asta, desigur, daca ii va trece prin minte sa-mi smulga brosa aceea din piept si, ca un alchimist ce este, sa prepare din ea o licoare in al carei zat sa citeasca, in final, despre duplexul meu.
Unu care are o intrare-iesire spre rasarit si o deschidere-inchidere spre padurea cu tei. Un duplex al timpului si al spatiului cand si unde imi petrec verile la adapostul florilor de tei, de cires, de visin, de cais, de piersic, de nuc, de par ori cate flori mai sunt si al boltei de vita de vie si printre toate toate bogatiile acestui pamant.
Piatra ii este temelie, lemnul zambeste vesel Soarelui si Lunii de la ferestre si se ia de mana cu lutul ars, desenand usa pe zidul ce se intalneste cu metalul ondulat in armonie cu apa, ajutand astfel ploaia in drumul ei de intoarcere pe pamant. Ploaia ce duce cu ea praful de pe drum si de pe fetele noastre, ca apoi sa izvorasca limpede si proaspata in paraiasul din gradina.
Dar Tu, cititorule, sa stii ca fara tine, saraca este toata aceasta bogatie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu