Design

Si iata ca intr-o noapte in care toate usile erau deschise, cand oricine putea intra oriunde, pe gratis, eu am inchis o usa, o poarta sau poate un portal. Cred ca M (de la Maestru), se amuza copios privind la incercarile mele de a ajunge in punctul “X”, punct pe care ajunsesem sa-l caut ca pe o comoara. O comoara in cautarea careia precis ca nu eram singura. Sau cel putin asa imi doream, si credeam ca, pentru a descoperi comoara, era suficient sa-mi las imaginatia si fantezia sa zburde libere si sa ma conduca. Era, pana la urma, o provocare a mea cu mine insami, fiindca nu doar odata inocenta copilei ce sunt a avut de luptat cu experienta adultei ce sunt. Si invers. Si nu-mi doream sa gonesc copilul, dar imi placea si nu voiam sa pierd nici adultul. Pana la urma, nu cred intr-o copilarie vesnica, fiindca daca natura ne voia copii, nu am mai fi crescut, nu am mai fi evoluat, nu ne-ar mai fi vrut maturi, adulti, nu am mai imbatrani niciodata, Dar natura noastra este schimbatoare. Nimic nu este vesnic in lumea in care traim. Totul se misca, totul se transforma. Asta ne este viata: o continua metamorfoza. Eu, cel putin, asa cred. Si cred in evolutie, si cred in involutie.
Cum am mai spus, nu cred ca am fost singura, dar dintre toti si toate, doar eu am povestit despre peripetiile si aventurile drumului meu ocolit ce avea ca tinta punctul “X”. De fapt, comoara. Cred ca ceilalti nu au avut curajul de a vorbi sau scrie despre al lor. Nu stiu. Asta pentru ca, in general, oamenii se feresc de necunoscut la fel cum se feresc sa recunoasca. Orice. Oamenii aproape ca isi iubesc captivitatea in aparenta.
In fine, am raspuns acestei provocari, am intrat in jocul acesta, joc ce ma conducea in diferite momente, in diferite locuri, in locuri si momente unde se aflau si ceilalti. Cam aceeasi.
De data asta, propunerea lui B de a merge in zona A~I, la P, pe strada V la nr. 7, m-a atras mai mult decat sa revin in acelasi loc, pentru a nu mai stiu cata oara, indiferent de cat de bine ne-am simtit sau cat de mult ne-a placut, doar pentru a invata lectia de societate. Sunt mereu in cautare de nou, dornica sa descopar, sa cunosc necunoscutul, dar si de data aceasta, conservatorismul majoritatii s-a impus minoritatii.
Puteam sa plec, sa-mi vad de cautarile mele, dar m-am gandit ca, pana la urma, toate au un rost, ca nimic nu este in zadar, tot ce se intampla se intampla cu un scop. Ca trebuie sa incerc sa-l aflu, sa mi-l explic, sa-l inteleg. Ce nebunie! Sa vrei sa-i intelegi pe ceilalti, inainte de a te intelege pe tine. Ce tristete! Sa-i descoperi pe ceilalti, dupa ce te-ai descoperit pe tine, si sa-i vezi neschimbati. Nimic nou. Nimic nou. Natura moarta. Statica, in dinamica ei. Un cosmar. Un cosmar in care te poti amagi ca traiesti, ca esti bine, ca te distrezi, chiar si ca suferi. Si ca esti viu.
In fine, am invatat lectia societatii. A fost asa, ca un purgatoriu. Un drum pe care l-am parcurs, insamantandu-l cu perlele pe care mi le-am smuls de la gat, doar ca sa nu uit de unde am venit si pe unde am trecut, chiar daca nu stiam incotro ma indrept. Erau doar niste perle. Daca se gasea cineva sa le culeaga, sau nu, nu-mi pasa. Nu-mi mai pasa.

Mergeam rascolindu-mi prin amintiri. Le cautam cu infrigurare pe cele mai frumoase. Pe cele ce ma puteau ajuta sa-mi spun ca viata e frumoasa, ca oamenii, da oamenii sunt frumosi si ca trebuie, ca merita sa fie iubiti. Si da, am amintiri frumoase, intr-atat de frumoase incat sa stiu ca nimic nu este vesnic. Si ca si amintirile neplacute isi cer dreptul la existenta si recunoastere. Daca nu li se da ocazia sa existe, nu exista, dar cat timp ele exista, nimeni si nimic nu le poate sterge. Ele pot fi doar cosmetizate, dar asta tine strict de capacitatea fiecaruia nu de a uita, ci de a ierta.

Am plecat si m-am urcat in primul tren sosit in statie. Nu stiam unde avea sa ajunga, nu ma interesa. M-am prins cu mainile de bara ce se afla pe culoarul vagonului in care ma aflam. Am inceput sa imping in ea cu atata forta, incat am dat nastere unui adevarat balans. Trenul devenise un pendul. Ca prin minune, copilul a aparut langa mine. Cu manutele ei mici, fetita a inceput a mari balansul trenului. Unul cate unul, calatorii ni s-au alaturat si ei. Balansul a fost atat de mare, incat ne-am dat peste cap. O data.
De undeva de jos, mi se reprosa ca sunt iresponsabila, ca nu constientizez penibilul situatiei in care ma pun, ca nu am simtul ridicolului. Am luat-o de la capat, iar trenul nostru s-a dat pentru a doua oara peste cap, cu noi cu tot.
Aterizarea a fost perfecta. Atata de reusita, incat s-a creat o bifurcatie. Noi am inceput sa ne inaltam, iar cei de jos, sa se duca si mai jos decat fusesera pana atunci.
Prea mult timp montagne russe-ul societatii ne plimbase numai cum fusese el proiectat. Venise vremea sa ne despartim, luand fiecare calea propriului proiect.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica