Design

Și iată că într-o noapte în care toate ușile erau deschise, când oricine putea intra oriunde, pe gratis, eu am închis o ușa, o poartă sau poate un portal. Cred că M (de la Maestru), se amuza copios privind la încercările mele de a ajunge în punctul “X”, punct pe care ajunsesem să-l caut ca pe o comoară. O comoară în căutarea căreia precis că nu eram singură. Sau cel puțin așa îmi doream, și credeam că pentru a descoperi comoara, era suficient să-mi las imaginația și fantezia să zburde libere și să mă conducă. Era, până la urmă, o provocare a mea cu mine însămi, fiindcă nu doar odată inocența copilei ce sunt a avut de luptat cu experiența adultei ce sunt. Și invers. Și nu-mi doream să gonesc copilul, dar îmi plăcea și nu voiam să pierd nici adultul. Până la urmă, nu cred într-o copilărie veșnică, fiindcă dacă natură ne voia copii, nu am mai fi crescut, nu am mai fi evoluat, nu ne-ar mai fi vrut maturi, adulți, nu am mai îmbătrâni niciodată. Doar natură noastră este schimbătoare. Nimic nu este veșnic în lumea în care trăim. Totul se mișcă, totul se transformă. Asta ne este viața: o continuă metamorfoză. Eu, cel puțin, așa cred. Și cred în evoluție, și cred în involuție.
Cum am mai spus, nu cred că am fost singură, dar dintre toți și toate, doar eu am povestit despre peripețiile și aventurile drumului meu ocolit ce avea că țintă punctul “X”. De fapt, comoara. Cred că ceilalți nu au avut curajul de a vorbi sau scrie despre al lor. Nu știu. Asta pentru că, în general, oamenii se feresc de necunoscut la fel cum se feresc să recunoască. Orice. Oamenii aproape că își iubesc captivitatea în aparență.
În fine, am răspuns acestei provocări, am intrat în jocul acesta, joc ce mă conducea în diferite momente, în diferite locuri, în locuri și momente unde se aflau și ceilalți. Cam aceeași.
De data asta, propunerea lui B de a merge în zona A~I, la P, pe strada V la nr. 7, m-a atras mai mult decât să revin în același loc, pentru a nu mai știu câta oară, indiferent de cât de bine ne-am simțit sau cât de mult ne-a plăcut, doar pentru a învăța lecția de societate. Sunt mereu în căutare de nou, dornică să descopăr, să cunosc necunoscutul, dar și de data aceasta, conservatorismul majorității s-a impus minorității.
Puteam să plec, să-mi văd de căutările mele, dar m-am gândit că, până la urmă, toate au un rost, că nimic nu este în zadar, tot ce se întâmplă se întâmplă cu un scop. Că trebuie să încerc să-l aflu, să mi-l explic, să-l înțeleg. Ce nebunie! Să vrei să-i înțelegi pe ceilalți, înainte de a te înțelege pe ține. Ce tristețe! Să-i descoperi pe ceilalți, după ce te-ai descoperit pe ține, și să-i vezi neschimbați. Nimic nou. Nimic nou. Natură moartă. Statică, în dinamica ei. Un coșmar. Un coșmar în care te poți amăgi că trăiești, că ești bine, că te distrezi, chiar și că suferi. Și că ești viu.
Am învățat lecția societății. A fost așa, ca un purgatoriu. Un drum pe care l-am parcurs, Însămânțându-l cu perlele pe care mi le-am smuls de la gât, doar ca să nu uit de unde am venit și pe unde am trecut, chiar dacă nu știam încotro mă îndrept. Erau doar niște perle. Dacă se găsea cineva să le culeagă, sau nu, nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă.

Mergeam răscolindu-mi prin amintiri. Le căutăm cu înfrigurare pe cele mai frumoase. Pe cele ce mă puteau ajuta să-mi spun că viată e frumoasă, că oamenii, da oamenii sunt frumoși și că trebuie, că merită să fie iubiți. Și da, am amintiri frumoase, într-atât de frumoase încât să știu că nimic nu este veșnic. Și că și amintirile neplăcute își cer dreptul la existență și recunoaștere. Dacă nu li se dă ocazia să existe, nu există, dar cât timp ele există, nimeni și nimic nu le poate șterge. Ele pot fi doar cosmetizate, dar asta ține strict de capacitatea fiecăruia nu de a uita, ci de a ierta.

Am plecat și m-am urcat în primul tren sosit în stație. Nu știam unde avea să ajungă, nu mă interesa. M-am prins cu mâinile de bara ce se afla pe culoarul vagonului unde ajunsesem. Am început să împing în ea cu atâta forță, încât am dat naștere unui adevărat balans. Trenul devenise un pendul. Ca prin minune, copilul a apărut lângă mine. Cu mânuțele ei mici, fetița a început a mari balansul trenului. Unul câte unul, călătorii ni s-au alăturat și ei. Balansul a fost atât de mare, încât ne-am dat peste cap. O dată.
De undeva de jos, mi se reproșa că sunt iresponsabilă, că nu conștientizez penibilul situației în care mă pun, că nu am simțul ridicolului. Am luat-o de la capăt, iar trenul nostru s-a dat pentru a două oară peste cap, cu noi cu tot.
Aterizarea a fost perfectă. Atât de reușită, încât s-a creat o bifurcație. Noi am început să ne înălțăm, iar cei de jos, să se ducă și mai jos decât fuseseră până atunci.
Prea mult timp montagne russe-ul societății ne plimbase numai cum fusese el proiectat. Venise vremea să ne despărțim, luând fiecare calea propriului proiect.
 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot