Coincidenta

Lansarea

Nick isi striga perechea. Sosise vremea sa-si ia ramas bun de la viata lui de burlac. Cea care-i fusese pana atunci alaturi, fara sa-i fie si sotie, era plecata cu pluta. Este un fel de-a spune. Caci nu tot ce pluteste este o pluta, cum nu orice saltea este relaxa, la fel cum nu orice arc te arunca in zbor. Cateodata, sau cate unul, te arunca exact cu nasul in praf.
Pluta aceea era un dop. Un dop cu care ea infundase sticla, o sticla in care-si scrisese povestea propriei singuratati si pe care apoi o aruncase in ocean. Cine sa vrea sa gaseasca o astfel de comoara?!
Eram pe plaja si incercam sa surprind in culori cat mai vii, sfarsitul...asfintitul fiind un sfarsit. Altul decat apocalipsa acelor polimere, infoliate in vidul unor sticle cu crema de protectie solara, si aruncate precum niste reziduuri in acelasi ocean planetar.
Imi coloram gandurile, ca si cum as fi plimbat la intamplare pensula pe o panza. Am crezut ca prin asta am prins pestisorul de aur, ca macar una dintre cele trei dorinte imi va fi indeplinita, dar nu era decat un peste mare si gras. Un crap de Dunare, ratacit intr-o apa statatoare. Oare cine sa-l fi aruncat acolo? Sau chiar orice apa poate fi o sursa de viata, nascandu-si pestii?
Strigatul de ajutor al lui Nick mi-a parut mai degraba a fi fost unul de agonie. Il intelesesem gresit, el vroia sa-si ia ramas bun de la viata in sine, nu doar de la cea de burlac. Isi cauta perechea, doar din dorinta de a-i fi alaturi la trecerea lui in nefiinta.
Gargarita ce roia in jurul lui, i-a reaprins insa scanteia in priviri. Tocmai cand il credeam mort, l-am vazut revenind la viata. Am vrut sa-i fac o placere si am prins un porumbel orange pe care am dorit sa i-l daruiesc.
-Nu fii naiva, nu tot ce zboara se mananca, mi-a spus el luand porumbelul si strangandu-l la piept ca si cum ar fi fost deja al lui. Strutul, in schimb, asta face umbra de pomana pamantului. Si zicand acestea, scoase capul acestuia din nisip, ii franse gatul si-l pregati pentru friptura.

treiaunsprezeceadouamiinoua

Codul si coada

M-a strigat Nick, mare iubitor de criptograme, sa ma alatur lui in incercarea de a deslusi ce legatura exista intre a saptea litera din alfabetul grec, cu dublul celei de-a doua.
Mi-a pus in fata un adevarat ghiveci de pre(a)texte puse la conservat si inchise ermetic precum prospaturile fierte la bain marie si care, in ciuda tratamentului de sterilizare, au inceput la un moment dat sa ia aer si sa-i prinda pe licheni.
Am fost mai mult decat incantata sa fac asta, oricum nu aveam altceva mai bun cu care sa-mi umplu golul lasat de trecera timpului. Am crezut ca este floare la ureche, dar s-a dovedit a fi de fapt o otita. Asa imi venea sa-mi vad de treburile mele, dar stiam cat de rau este sa te lase cineva balta tocmai atunci cand ai mai mare nevoie de ajutor.
Nick m-a lasat pe mine sa ma hotarasc, dar nu m-a lasat si in pace. Asta poate pentru ca naravul din fire n-are lecuire, iar nu de putine ori am vazut privind in oglinda ochilor lui, ca nevoia sa de ajutor aducea al naibii cu un abuz. Stiam ce aveam de facut ca sa-l vindec de astfel de apucaturi.
L-am sunat si i-am spus ca ne vedem joi, la ora 15, ca sa-i predau cheia traducerii pe care mi-a cerut-o. Dar nu i-am spus si ca-l voi pune fata in fata cu Gigi Anghel si ca daca din toata povestea asta nu iese macar de-o crema de zahar ars, atunci am sa-l servesc eu cu o inghetata pe bat.



Bali Verne

He, He (chicotesc)! I-am dat cheia lui Nick! Faza e ca Nick-ul asta nu este decat o mare Fita, iar Gigi Anghel este de fapt Geta de la N.A.S.A., o dulceata de fata.
Bali m-a rugat sa fac acest gest chiar de ziua indragostitilor, dar culmea este ca desi nu le faceam decat un favor tuturor, tot eu a trebuit sa stiu parola de acces. Nu o mai tineam minte si nici nu sunt sigura ca am stiut-o vreodata sau doar aveam un lapsus.
La urma urmei, cheia era la mine, asa ca ori ca ma lasau sa intru, ori ca nu, mie imi era totuna.

Printre atatea coduri, dracul isi cam bagase coada! Imi soptea intr-o limba moarta ca daca ma fac sora de cruce cu el, ma va ajuta sa trec podul spre Negru Voda. Mie imi pica destul de greu fisa, dar de data asta am fost pe faza: i-am presarat nitica sare pe coada, ceea ce a avut ca efect inghetarea iadului. De undeva de sus, Radu radea fericit. Prin asta se simtea razbunat pe capcaunul de tata-sau, care il lasase intr-un ochi in timp ce accidentase Dacia, venind dinspre Fetesti.

Nick asta isi cam baga nasul pe unde incepea lui sa-i fiarba oala cu peste. Drept multumire ca i-am dat cheia de contact al Meganului Scenic, m-a lasat sa-i caut printre boarfe ceva curat de imbracat, cat timp s-a retas el cu Geta in sala de consiliu. Dar mie nu-mi mai ardea de nimic altceva decat de omul de zapada si de derdelus, asa ca nu am facut decat sa le rascolesc nitel, cat sa-mi dau totusi seama ca toate erau cel putin sifonate.
“Cristosii ma-sii!”l-am auzit pe Nick injurand ca la usa cortului in timp ce iesea din sala, tragandu-si fermoarul la slit. Imi spuse sa-l urmez la ritualul de crucificare ce avea loc in fiecare an cu ocazia sarbatorilor organizate de Don Pasquale in cinstea aprinderii luminitelor montate de firma de electricitate in orasul lor natal.
Ideea participarii la un astfel de ritual, care se raspandise ca o planta agatatoare de lasnicior, m-a facut sa le dau acestor doua perechi de oameni aflati intr-o ureche, papucii si sa salt la un nivel superior, punandu-ma astfel la adapost de valul ce risca sa-mi ia intreg bagajul meu de cunostinte pe care-l pregatisem cu mare grija pentru next generation.

La nivelul superior la care am ajuns, am intalnit numai copii care se jucau veseli in biroul ce fusese pana nu de mult al Presedintelui Bancii Moldiane. Sub privirile acestora, o treapta mai jos, se aflau supervizorii, niste oameni mai mari si mai asezati, ce aveau fete luminoase si zambete blajine. In camera obscura se adunasera toti costumatii, “oamenii in negru”, pentru ca doar ei mai ramasesera sa fie developati de la stadiul de negative.

A vrut sa intre in istoria artei cu picturile lui facute in Braille. Tabloul lui de marca ramasese in memoria nevazatorilor, ca o mare capodopera, exact ca “Mama” lui Whistler. A fost nevoie de un nebun de clarvazator sa observe ca de fapt Alexandru the Greek era cam obosit si ca in zadar isi spusese el “Cel Mare”, caci in realitate era mai mititel, la fel cum a vazut si ca Adrian, de cand a iesit la pensie, slabise de tot.
Apoi, luminita de la captul tunelului era de-a dreptul inselatore si ca tocmai de aceea nu ajungea nimeni, niciodata, nicaieri, ca femeia circotasa impartea cu generozitate trandafiri ofiliti, ca omul cu ochii albastrii avea de fapt un zambet viclean si incerca sa-i impinga pe toti spre gardul cu sarma ghimpata, ca Mama Dolores spunea niste povesti cu talc despre izmenele cam ponosite ale unui calator si ca fetita cu camelie tragea cu urechea in timp ce se juca cu lopatica in nisip.
Printre toate acestea, o singura pata de culoare aflata in ton cu meniul zilei.



Muzica pe care o ascult nu e proasta. De scris, scriu mult, prost si fara rost :)


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie