sâmbătă, 21 mai 2011

Timp


Ajunsesem, în sfârșit, la vârsta majoratului. E drept după model american. Așteptasem momentul acela ca pe unul al libertății mele depline, al împlinirii unui vis.  De mică visam am casa mea cu ferestre ce dau spre răsărit, ca pot scula în fiecare dimineață în mângâierile soarelui. Căsuța mea în care -mi beau cafeaua și ascult muzică bună la radio în timp ce pregătesc pentru o nouă zi. Dar cel mai mult am visat la măsuță mea de toaletă, pe care mi le pot așeza pe toate ale mele exact așa cum îmi doream eu.  Aveam vise mărețe încă de pe atunci. Atât de mărețe, încât la vremea aceea nici nu reușeam întrezăresc înălțimea la care se află ținta mea. Asta numai mulțumită relației relativității cu relativul.
Iata- ajunsă la casa mea, la care așezasem înainte de a reuși s-o mobilez. Pe parchetul albastru așezasem o saltea galbenă, iar în loc de ușa de la balcon pusesem prosopul roșu de plajă.
Eram fericită și mai ales, eram încrezătoare. Așa m-a găsit Angela în momentul în care m-a vizitat. Venise însoțită de Mona, un diminutiv al feței sale necunoscute. Angela dorea cu orice preț țină pe lângă ea. Îmi propunea tot felul de ocupații. Dacă după numerose încercări a văzut nu pasionează cariera în domeniul editorial, venise -mi propună fiu guvernanta copiiilor ei. Nu i-am dat atenție. Nu visasem niciodată fiind mama unor orfani. La momentul acela atrăgea mai mult rochia pe care o purta Mona. Era un model clasic, dintr-o țesătură ce-mi plăcuse dintotdeauna. 
E drept o cam încărcase cu multe și inutile accesorii, dar gândeam dacă trasforma-o pe gustul meu, reuși scot din ea un brand de succes. La asta pricepeam, eram bună în distribuție. Eram bună în tot ceea ce făceam de altfel, chiar și la prostii. Aveam conștiința lucrului bine făcut. Dacă tot le-am făcut, măcar le-am dus până la capăt.
Pe Angela am refuzat-o eu, iar Mona m-a refuzat pe mine. N-a vrut -mi divulge identitatea furnizorului ei de imagine. Ok mi-am zis, n-o mor eu din asta și le-am invitat plece, fiindcă eu aveam ocup de casa mea.
Aveam întâlnire cu nouă meșteri mari, calfe și zidari, în unu.  M-am urcat în mașina lui și ne-am îndreptat spre magazinul de unde urma cumpărăm cele necesare. Odată ce se văzuse la volanul mașinii, însă, moșul ăla bun și blând  ca Moș Crăciun, s-a transformat în solistul de la Manowar. Doamne, cât de prefăcută e lumea asta!
În spatele măștii lui de bun creștin se ascundea un drac…Dracul...Dracula…tot un Trac, pentru prezența lui mi-a dat niște emoții de care nu știam capabilă. Îmi propuse un târg. Un preț mic pentru el, un preț uriaș pentru mine, deoarece eu nu numai nu sărutasem până atunci cu nici un bărbat, darmite cu însuși Batman. Îmi era teamă nu-l dezamăgesc. I-am dat un răspuns evaziv, spunându-i mie, la școală, de câte ori învățam o lecție nouă, îmi plăcea și preferăm fiu ascultată în scris și nu la oral și , dacă este de acord, -i scriu o poveste frumoasă, la alegere, ori despre Attila Hunul ori despre Matei Corvin. Nu fi știut ceva anume despre unul sau despre celălalt, dar îl aveam sursă de inspirație pe Johnny Depp, pe care îl vedeam în toate personajele de film, teatru, cărți și de pe stradă. Nici nu mi-am imaginat astfel aveau între în conflict inspirația mea cu aspirația lui, ieșind niște scântei mai ceva ca la 4 iulie.
Fără aștept răspunsul lui, de parcă l- fi știut, am sărit din mașină și am început alerg pe aleea ce ducea spre un parc, o alee plină de umbră și de umbre. Umbrele acelea făceau pară aleea se lungește, iar eu în loc ajung la luminiș, îndepărtez de acesta
Credeam că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior atunci când m-am trezit în câmpul acela de floarea soarelui. Galbenul lor viu mă umplea de bucurie. Doar că lumina aceea era una artificială, căci din cauza ei nu am putut să văd că galbenul nu era al petalelor de flori, ci era glazura unui tort uriaș pe care am început a patina, până am căzut în Grota Marianelor. M-am luptat cât am putut de mult să nu cad, fără că atunci să-nțeleg că orice astfel de luptă nu este decât o prelungire a agoniei și că, cu cât m-am lăsat mai ușor în voia sorții, cu atât mai drept mi-a fost drumul spre extaz.
Ma aflam în plină noapte, dar nu era ca și cum întunericul se abătuse asupra mea, ci eu eram cea ce îl pătrunsese în lumea lui. Cum altfel aș fi reușit să-l cunosc, cunoscându-mă pe mine? Fiindcă orice altă lumina ce vine de undeva dinafară ta și nu din interior, poate fi înșelătoare.
Eram că o străină în noapte. Nu știam să fiu eu însămi, nu știam cine sunt, eram oricine altcineva, dar nu eu însămi. Nu știam cum și pentru a afla trebuia să învăț să fiu nebună. Prea fusesem numai bună până atunci.
Asa m-a găsit soarele în dimineață în care mi-a pătruns pentru prima oară în casă și mi-a aprins scânteia evoluției. M-am lăsat dusă de razele sale în cer și pe pământ, în nori de zăpadă, în apă marii, pe stradă, pe nisipul de pe plajă, pe aleile parcurilor, până când m-am curățat de umbră și de întuneric și m-am parfumat cu parfumul naturii mele. Asta până într-o bună zi când am hotărât să cobor storurile, căci razele soarelui deveniseră de-a dreptul sâcâitoare și cam arzătoare. Iar eu nu eram floarea soarelui, floarea ce se află într-o veșnică așteptare, mereu cu capul plecat.
Evolutia mea era în plină procesualitate, și nu era vorba doar de o schimbare de look. Învățasem, fir-ar să fie, să lupt pe toate fronturile în același timp.
De la El am învățat Umilința. De la El am învățat ce este instinctul de conservare.  De la El am învățat Iubirea și Ura, de la El am învățat Iertarea, de la El am învățat Uitarea, de la El am învățat Amintirea, de la El am învățat despre mine. De la El am învățat să fiu Ea.



12. mai. 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu