luni, 23 mai 2011

Voci şi chip

-Am vrut să-ţi spun ceva ieri, dar nu ţi-am spus. Îţi stă bine în blugi. Eşti, nu ştiu cum să-ţi zic, nu vreau să folosesc expresii de maidan, dar eşti bună!
-Ştiu. Şi asta în condiţiile în care ieri mă simţeam efectiv consumată. Consumată, aşa mă simţeam. Să mă vezi în formă maximă :)
-Atât am vrut să-ţi zic acum. Ha, ha, asta în loc să vorbim despre lucruri serioase.
-Mai serioase ca astea nu ştiu :)
-OK, mai vorbim, ne auzim. Pa pa.
-Pa :)
Până să sune telefonul îmi schiţasem deja, în gând,  povestea de început a zilei. Pusesem punctul de final şi mă setasem mental astfel încât să nu uit nici un detaliu până avea să-i vină timpul să o scriu pe hârtie. Nici prin minte nu-mi trecuse că aveam să trăiesc ceea ce-mi era deja scris, mai degrabă decât mi-am dorit, visat  şi am sperat.
Fără aşteptările mele, nu aş mai fi eu! Iar asta a fost posibil pentru ca am trăit clipa. Am trăit-o! Aceasta a fost, este şi va fi prima prioritate. Am trait-o şi o retrăiesc acum când scriind-o, o simt ca un aer de istorie personală care mă ajută să mă simt mândră de ceea ce sunt. Vie.
-Apropos de Man în Black. Ştii ce le-am spus ieri colegelor, când intrigate de absenţa mea neanunţată, m-au întrebat pe un ton total nepotrivit vibrației pe care materia mea o emitea atunci şi acolo, „da` unde ai dispărut, dragă?”
-Îhm?
-Că m-au răpit extratereştrii :) Ştii, niciodată nu am avut o parere bună despre fizicul meu, indiferent de ceea ce mi s-a spus. M-am simţit frumoasă numai când am fost văzută astfel.
-~!@#$%^&;* (sunetul zâmbetului de la telefon)
-Şi eu am vrut să-ţi spun ieri ceva, dar nu ţi-am zis.
-Ce?
-Am şi scris despre asta. Vrei să citeşi sau vrei să-ţi spun?
-Vreau să vorbim.
-Acum?
-Da
-OK. De când te-am văzut prima oară, pe viu, în carne şi oase, am simţit că e altceva. Nu am ştiut ce, dar am simtit pentru o secundă, că eşti altceva decât tot ceva-ul de până atunci.
-Da. Chestiile astea există,  ştii...
-Acum ştiu.
-Sunt, cum se numesc...curenţii biologici.
-Da. De aceea ne-am cunoscut acum şi nu mai devreme. Dacă ne întâlneam acum cincisprezece ani, de exemplu, nu ne-am fi cunoscut.
-De ce?
-Nu m-ar fi lăsat tinereţea.
Dar te-am căutat, cautându-mă. A trebuit să-mi ies din carapace, să sparg şi să sar peste toate limitele şi frontierele cuvantului de dicţionar, şi chiar dacă nu ştiam cine eşti, unde eşti, cum să ajung la tine, dacă voi ajunge vreodată la tine, te-am văzut, măcar pentru o clipă, în fiecare bărbat cu care viaţa mea de până acum, m-a iubit, m-a mângâiat, m-a atins, mi-a zâmbit, m-a ajutat, mi-a fost aproape.
Am scris despre noi, munţi de rânduri şi câmpii de cuvinte şi abis de trăire.
Vrei să fii agentul meu literar? Sper să zici nu.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu