America

Domnul W, vecinul meu de sus, parcă o luase razna de când se despărțise de doamna sa. Tot făcea niște ritualuri ciudate în vârful piramidei pe de Fifth Avenue, la al cărei ultim etaj locuia, încercând prin fel de fel de trucuri să ne atragă și pe noi, cei care avusesem șansa ori neșansa de a-i fi fost vecini. Într-una din zile, agasată fiind de insistența lui de a lua parte la ritualul acelei după amieze, i-am zis:
-Domnule W, traficul e bun. Traficul este mișcare, iar mișcarea este viață. Să fii traficant e super! Ai astfel parte de acțiune, de aventură, de senzațional, de adrenalină. Dar, totuși, una este să faci trafic cu British American Tobacco și cu totul altceva este să vânturi de colo colo Snagov sau Cișmigiu vs Bega!
A crezut că sunt doar pretențioasă. Mă rog, nu știu ce experiență avea referitor la femeie și pretențiile ei, însă mă așteptasem să priceapă în ce constă diferența. A două zi, știind că de obicei îmi pândește apariția, mă strecurasem pe lângă zid, evitând să fac un cât de mic zgomot, din dorința de a trece neobservată până aveam să întru în casă.
Tocmai când am ajuns, l-am văzut împiedicându-se de pragul ușii lui și căzând în nas. Inițial n-am vrut să mă amestec, dar când am văzut că nici nu mai mișcă, am urcat treptele în fugă și am dat să-l ridic de acolo. N-am reușit, oricât mi-am dorit asta. Nu era vorba că se lățise cât era holul de mare, ci de faptul că pur și simplu nu se voia a fi ajutat. Cu toate eforturile mele, nu s-a ridicat decât atunci când a vrut el.
Poate că trebuia să primesc și o asemenea lecție, de la care să învăț că urmând pilda bunului samaritean, nu reușești altceva decât să te legi la cap fără să te doară.
Drept mulțumire pentru ajutorul meu, m-a invitat la o degustare de Phillip Morris. A fost foarte insistent și chiar a deschis larg ușile duplapului din living, din care s-au prăvălit grămezi de pachete cu țigarete, cu țigări de foi, tutun de pipă și alte cele. L-am refuzat civilizat. Aveam eu Virginiile mele, pe care n-am vrut să le schimb pe țigările lui. Omul nu a primit prea bine refuzul meu, drept urmare mi-a dat un brânci zdravăn care m-a aruncat peste balcon. Astfel am avut și eu parte de momentele mele de zbor, adrenalină, aventură, acțiune.

Impactul cu solul a fost unul neașteptat de ușor. Am aterizat exact în Chile, într-o localitate așezată undeva la poalele Anzilor. Nimerisem în toiul unei vânători. Straniu era faptul că prada era o femeie, iar vânătorii aveau o înfățișare în comparație cu a cărora, gonacii lor erau niște lorzi. Fugara m-a luat de o aripă și m-a tras după ea.“Fugi!” atât mi-a spus, iar eu am început a alerga alături de ea, uimită fiind de agilitatea de care dădeam dovadă. De obicei mă mișcam destul de greoi, urmare a înclinației mele spre sedentarism. Am fugit împreună până am ajuns pe buza unei prăpăstii. Am crezut că acolo ne este sfârșitul și începusem să mă îndoiesc că decizia pe care o luasem, aceea de a o însoți până în acel punct, fusese cea bună. Prima care a făcut saltul a fost ea. Poate că știa exact cee ce face, tocmai pentru că se găsea pe teritoriul ei. Nu m-am crezut în stare să-i urmez exemplul, dar uitându-mă în urma mea și văzându-i pe vânători cum erau mânați de propriile lor furii, am făcut-o. Probabil că dacă aș fi sărit odată cu ea, am fi ajuns în același timp, dar așa m-am trezit în balta unui ev mediu timpuriu.
Se pare că tocmai săltasem într-un moment de viitor, altul decât cel al primului salt, când fusesem proiectată de la balconul zgârie norului din Manhattan.
Tocmai când mă credeam mai în siguranță, am băgat de seama că vânătorii erau de acum, un soi de potera ce blocase drumul, cerând actele la control tuturor trecătorilor.
Nici vorbă de acte, nici vorba de identitate în cazul meu și, după cum arătau, poterașii aceia păreau mai degrabă că vor să-și populeze celulele noii închisori, decât să ia seama la ordinea publică și siguranța oamenilor. În clipa aceea mă simțeam și chiar eram încolțită din toate părțile.
Am ezitat preț de câteva secunde, dar mi-am luat inima în dinți și am pășit înainte, cu mult tupeu. Nu sunt sigură că atitudinea mea a fost cea care i-a impresionat, ci mai degrabă faptul că văzându-mi înfățișarea mea de om al pământului, m-au considerat o cantitate neglijabilă, o nu știu ce…poate că, de fapt, nici nu m-au văzut cum am trecut pe lângă ei.
Încotro mă-ndreptăm, nu știu, dar știam că primul lucru pe care-l aveam de făcut era să mă ocup și de identitate, dar și de înfățișarea mea. Știam ce aveam de rezolvat, dar nu aveam nici o idee despre cum aș putea reuși.
La un moment dat am zărit pe ușa unei clădiri o inscripție ce mi-a amintit de investiția unui om de afaceri român, concepută după model elvețian, care își avea sediul mama în Varșovia, o sucursala la Paris și una în Argentina,  fără să știu exact localitatea.
Am intrat. După câteva trepte urcate pe o scară în spirală și cam îngustă, o a două ușa s-a impus a fi deschisă. O ușa dincolo de care, luxul, bogăția, rafinamentul și bunul gust contrastau izbitor cu decorul de până atunci. Dintr-o dată m-am simțit jenată de felul în care arătăm. Am dat să plec, însă chiar în acel moment, zâmbindu-mi și având o expresie a feței ce putea fi interpretată că fiind bucuria revederii, o domnișoară foarte stilată, mă invită s-o urmez.
Cea de-a două încăpere aducea cu un atelier de estetică în care funcționalul și utilul luaseră locul luxului și bogăției, fără a fi fost lipsită, însă, de bun gustul și rafinamentul primeia. Rămăsesem numai eu în salon. Nu știam nimic din ce avea să urmeze, dar înapoi nu mai puteam să pășesc. Nu aveam decât să sper că mă aflu în locul și momentul potrivit și că, indiferent ce avea să se întâmple acolo și atunci, îmi va fi de ajutor să ajung acasă.
Am început a studia camera. De jurimprejurul acesteia, o țesătură din mătase de un roșu brun cădea în valuri din înaltul încăperii și până la podea. Din mijlocul plafonului, un candelabru din metal dăruia camerei o lumina caldă și plăcută. Absența oricărei surse de lumina naturală m-a determinat să abandonez cercetarea camerei și să pornesc în căutarea unei ferestre. Nu mă știam ca suferind de claustrofobie, dar nevoia de aer proaspăt devenise apăsătoare, odată ce am conștientizat lipsa acestuia. Mă temeam de continuitatea mătăsoasă a roșului brun. Mi-am trecut ușor mâinile pe suprafața ei, pipăind din aproape în aproape, în speranța că voi găsi, ascunsă în spatele ei, fereastra căutată. Căutarea asta a mea aducea cu o mângâiere, o mângâiere ce a făcut-o să se deschidă. Am inspirat adânc. O plăcută adiere de vânt a adus cu ea sunetul unui saxofon. O melodie în care m-am cufundat, fără să mai intereseze de nimeni și de nimic. Nu știu cât timp am stat așa, nu știu cât timp a trecut, dacă am stat, dacă a trecut timp sau dacă nu cumva melodia aceea nu fusese tot un portal. Nu știu nici când, nici cum, știu doar că mă găseam în biroul Majestății Sale.
Era siderat. Mă privea că pe o nălucă. Și ar fi chemat paza, și m-ar fi interogat și ar fi întins mâna spre telefon și nu reușea decât să se bâlbâie. Am izbucnit în ras și, ca să destind atmosfera, i-am luat stiloul cu care tocmai se pregătea să semneze un act istoric pentru intreaga omenire și am început să desenez fluturi și să fac avioane din hârtie, cu ajutorul cărora să-i expediez în toate colțurile lumii. Apoi, văzându-l cât era de contrariat de nebunia mea și cum se abține numai ca să nu-mi dea satisfacția unui zâmbet smuls cu atâta ușurință, i-am desenat pe vârful nasului o inimioară, îndrăzneală care l-a făcut nu doar să se bâlbâie, dar să se mai și uite cruciș. Reușită pentru care i-am promis solemn că va veni clipa când va primi un Oscar, clipă în care l-am rugat să-și amintească de mine, că fiind fata ce i-a colorat ziua.

Comentarii

  1. ceea ce dovedeste fara tagada ca tutunul dauneaza grav sanatatii...
    interesant zborul tau peste varfurile cuvintelor! :)

    si pana la urma cu A mare da mana sau cu a mic de mana?!

    RăspundețiȘtergere
  2. cu A mare, in lumea oamenilor mari si cu a mic-inteles ca sufletul meu de copil-cand ma joc de-a cuvintele :)

    cred ca samanii au cu totul alta parere despre tutun si beneficiile meditative ale acestuia:))

    RăspundețiȘtergere
  3. da, dar e frumos sa readuci zambetul unui om fie si pentru o zi :)

    RăspundețiȘtergere
  4. da, e frumos din partea Majestatii Sale ca m-a facut sa zambesc intr-o zi cat pentru o viata:)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot