Semicerc


-Sărut mâinile, doamnă! Știți, mi-ar fi plăcut…
-Știu, dar nu știu când mă voi mai urca eu în mașina aceasta, i-am răspuns zâmbind și luându-mi rămas bun.
-Numai bine!

“Numai binele” acela m-a azvârlit în tumultul unui râu înspumat. “Nu te vreau!” i-am strigat. "Nu te vreau!" i-am strigat aidoma solistului de la Vama Veche, "Nu te vreau nici azi, nici mâine, nu te vreau în lumea mea! Pur și simplu nu te vreau!”
“Eșți proastă”, mi-a zis Răul, “fără mine, Binele pe care ți-l dorești, nici nu există.”
M-am curbat atunci că un arc de cerc, în poziția fetusului, arzând de dorința de a mă naște într-un nou Univers, un Univers în care, dacă nu pot exista fără el, măcar să-i dau Răului chipul și asemănarea mea.
A fost că o naștere pelviană, căci am plătit Cezarului ce preț pusese el pe capul meu, contravaloarea unei vieți în care-și băgase astfel picioarele, o punguță cu arginți atât de grea pe cât impunea mercurialul afișat electronic la intrarea/ieșirea din Magazin.
Ca de fiecare dată atunci când capul nu m-a ajutat, picioarele au fost cele ce au preluat funcția locomotorie, bazându-se pe propria lor memorie, ca un soi de autonomie locală.
Eliberat din această funcție primară, creierul meu a început a concepe o declarație pe propria răspundere prin care se angaja să devină învățătură de minte și să blocheze astfel accesul oricui ar fi cutezat, chiar și cu gândul, să repete o astfel de experiență, în lumea mea.
Răul cel Mare a început să râdă, citindu-mi printre gânduri, dar eu i-am spus foarte clar că să nu îndrăznească să se mai umfle în albie, dacă nu vrea să se trezească cu un baraj în calea sa, care să-l transforme dintr-un lac de acumulare, în sursă de energie electrică prin cădere liberă. De cum a citit acest gând-amenințare, Râul a revenit în matca lui.
Astfel am avut ocazia să cunosc răul mai mic, de la cooperativa tata și fiul. Da, pentru că scăpasem de tatăl și dădusem de fiul. Acesta s-a ținut scai de capul meu și mi-a propus un pact de neagresiune și bună vecinătate, dacă voi accepta să-mi devină complice în nașterea acestui nou Univers.
-Deal i-am zis, apoi am întins mâna spre cer și am smuls o până de la Acvila ce plana deasupra orizontului. Am înmuiat vârful acesteia în sângele răului, devenită odată cu înțepătura, o apă albastră ca o cerneală Pelican și ne-am așternut la scris, semnând și parafând totul, prin același străvechi ritual și, în încheiere, fumând pipa păcii.
-Bun, și acum? mă întreba răul cel mic
“Hi, hi, hi, am chicotit în sinea mea, iată un prim semn!”
-Acum mergem și depunem plicul la Uniunea Scriitorilor, garantul tuturor manuscriselor ieșite vreodată din mâna omului. Acolo va fi în siguranță, nu-l va băga nimeni în seamă, nu-l va citi nimeni, nimeni nu-l va căuta și, în consecință, nu-l va găși, pentru că nimeni nu știe de existența lui, în afară de noi. Praful așternut peste el, va fi cel mai bun seif.
-De aici va trebui să ne despărțim, i-am mai zis. Tu pornești în recunoaștere, iar eu îmi văd de drumul meu. Ne vom revedea la cinci minute lumină de Luna Plină, la Piatră Arsă, unde vom mânca, bea și vom schimba impresii despre călătoria noastră.
La auzul acestor vești, Luceafărul efectuă o roatie de jumătate în jurul axei sale, căpătând astfel o strălucire aparte, de-a dreptul venusiană. Jumătatea cealaltă i-a revenit lui Marte, care plictisit de moarte de poveștile pe care pământenii le scorniseră pe seama culorii sale complementare, își luă inima în dinți și intră în vorba cu frumoasa planetelor, dându-i în dar un baton de martzipan și un suc, stors dintr-o rază de soare rătăcită pe strada lor, printre grădinile de mandarin.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot