Semicerc


-Sarut mainile, doamna! Stiti, mi-ar fi placut…
-Stiu, dar nu stiu cand ma voi mai urca eu in masina aceasta, i-am raspuns zambind si luandu-mi ramas bun.
Numai bine!

“Numai binele” acela m-a azvarlit in tumultul unui rau inspumat. “Nu te vreau!” i-am strigat. "Nu te vreau!" i-am strigat aidoma solistului de la Vama Veche, "Nu te vreau nici azi, nici maine, nu te vreau in lumea mea! Pur si simplu nu te vreau!”
“Esti proasta”, mi-a zis Raul, “fara mine, Binele pe care ti-l doresti, nici nu exista.”
M-am curbat atunci ca un arc de cerc, in pozitia fetusului, arzand de dorinta de a ma naste intr-un nou Univers, un Univers in care, daca nu pot exista fara el, macar sa-i dau Raului chipul si asemanarea mea.
A fost ca o nastere pelviana, caci am platit Cezarului ce pret pusese el pe capul meu, contravaloarea unei vieti in care-si bagase astfel picioarele, o punguta cu arginti atat de grea pe cat impunea mercurialul afisat electronic la intrarea/iesirea din magazin.
Ca de fiecare data, atunci cand capul nu m-a ajutat, picioarele au fost cele ce au preluat functia locomotorie, bazandu-se pe propria lor memorie, ca un soi de autonomie locala.
Eliberat din aceasta functie primara, creierul meu a inceput a concepe o declaratie pe propria raspundere prin care se angaja sa devina invatatura de minte si sa blocheze astfel accesul oricui ar fi cutezat, chiar si cu gandul, sa repete o astfel de experienta, in lumea mea.
Raul cel Mare a inceput sa rada, citindu-mi printre ganduri, dar eu i-am spus foarte clar ca sa nu indrazneasca sa se mai umfle in albie, daca nu vrea sa se trezeasca cu un baraj in calea sa care sa-l transforme dintr-un lac de acumulare, in sursa de energie electrica prin cadere libera. De cum a citit acest gand-amenintare, Raul a revenit in matca lui.
Astfel am avut ocazia sa cunosc raul mai mic, de la cooperativa tata si fiul. Da, pentru ca scapasem de tatal si dadusem de fiul. Acesta s-a tinut scai de capul meu si mi-a propus un pact de neagresiune si buna vecinatate, daca voi accepta sa-mi devina complice in nasterea acestui nou Univers.
-Deal i-am zis, apoi am intins mana spre cer si am smuls o pana de la Acvila ce plana deasupra orizontului. Am inmuiat varful acesteia in sangele raului, devenita odata cu intepatura, o apa albastra ca o cerneala Pelican si ne-am asternut la scris, semnand si parafand totul, prin acelasi stravechi ritual si, in incheiere, fumand pipa pacii.
-Bun, si acum? ma intreba raul cel mic
“Hi, hi, hi, am chicotit in sinea mea, iata un prim semn!”
-Acum mergem si depunem plicul la Uniunea Scriitorilor, garantul tuturor manuscriselor iesite vreodata din mana omului. Acolo va fi in siguranta, nu-l va baga nimeni in seama, nu-l va citi nimeni, nimeni nu-l va cauta si, in consecinta, nu-l va gasi, pentru ca nimeni nu stie de existenta lui, in afara de noi. Praful asternut peste el, va fi cel mai bun seif.
-De aici va trebui sa ne despartim, i-am mai zis. Tu pornesti in recunoastere, iar eu imi vad de drumul meu. Ne vom revedea la cinci minute lumina de Luna Plina, la Piatra Arsa, unde vom manca, bea si vom schimba impresii despre calatoria noastra.
La auzul acestor vesti, Luceafarul efectua o roatie de jumatate in jurul axei sale, capatand astfel o stralucire aparte, de-a dreptul venusiana. Jumatatea cealalta i-a revenit lui Marte, care plictisit de moarte de povestile pe care pamantenii le scornisera pe seama culorii sale complementare, isi lua inima in dinti si intra in vorba cu frumoasa planetelor, dandu-i in dar un baton de martzipan si un suc, stors dintr-o raza de soare ratacita pe strada lor, printre gradinile de mandarin.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie