Roata


Daca este sa ma descriu, ca femeie, in doar cateva vorbe, atunci as spune ca foarte rar folosesc oala sub presiune. Cratita si oala clasica imi sunt aliate de nadejde si, pur si simplu, iubesc vasele din lut ars. Si sticla.

Am venit pe lume intr-o zi de luni, pe 7 iunie 1965, la ora 14 si 20 de minute, la maternitatea Caritas, in Bucuresti. Viata, Universul, Dumnezeu, Mama, Tata ori poate ca eu am ales sa-mi fac aparitia, exact in timpul transmisiunii televizate a primului pas al omului pe luna.
Sunt fiica mijlocie din cele trei pe care le au parintii mei. Tata dorea sa ma numesaca Antoaneta. Mama a zis nu, dorind a nu atrage asupra mea, soarta nefericita a acesteia. Nasii mei, Maria si Titus, doreau sa-mi spuna Rose Marie, dar tot mama a refuzat, dorind un nume mai romanesc. Au hotarat impreuna ca numele meu sa fie Ana Maria. Din motive necunoscute mie, numele a fost scris ca Animari. Intotdeauna mi s-a spus Ani.
Toti profesorii s-au mirat la auzul numelui meu, inca de la prima citire a catalogului. La inceput ma rusinam. Apoi am incercat sa ma scuz, invocand motivul ca nu eu mi l-am ales si nici nu l-am scris, eu doar il port.
Indiferent de numele ales, in timpul ce-a trecut pana acum, am trait si am murit ca si Antoaneta, m-am ratacit urmand linia Rosei si am suferit precum Maria.
Dar numele meu a ramas Ani. Este numele unui timp pe care l-am trait, din plin si de la o extrema la alta: rau si bun, vesel si trist, nefericit si fericit, sarac si bogat, urat si frumos, urand si iubind. Acesta a fost timpul meu de pana acum.
Cateodata, profesorii nu imi citeau bine numele, pronuntand Animari cu accentul pe cel de-al doilea “a”, dand intelesul de mari ani.
Acesta va fi timpul meu incepand de azi. Cel putin asa ma amagesc in fiecare zi :).
Aproape de acest iesit din comun nume a fost initial un Pacala, o porecla a bunicului, devenita nume pentru tatal meu. Dupa nasterea surorii mele mai mici, tata s-a hotarat sa revina la numele familiei sale, Stefanescu, de teama ca nu cumva sa rada copiii de fetele lui la scoala. Dupa casatorie, numele meu a fost Animari Stoica.
Ma prezint: sunt Ani Stoica.
Sotul meu imi spune "femeie", copiii imi spun "mami", prietenii si cunostintele imi spun Ani, Anita, Anisor, Hannah, fetita. Dintre necunoscuti, cei ce se respecta, imi spun Doamna.
Primii sapte ani ai copilariei i-am petrecut pe strada Theodor Sperantia. Primul meu prieten pe care l-am avut a fost un baiat, putin mai mare ca mine, pe nume Gigel. Eram toata ziua impreuna.
Am fost (si am ramas) o mare neastamparata, dar una cuminte. Imi placea sa descopar eu lumea, imi placea sa gradinaresc, sa ma urc in copaci, sa desfac bateriile sa vad eu ce este inlauntrul lor, ma bagam prin cotetul pasarilor si ma jucam de-a farfuriile zburatoare, aruncandu-ma in gol, impreuna cu Gigel, amandoi intr-un lighean, de pe acoperisul magaziei din curtea in care am copilarit, invatand astfel lectia despre atractia gravitationala. Si despre minciunile pe care ai mai mari ni le spuneau sub forma de povesti, deoarece, oricat am incercat, de zburat tot n-am zburat. Numai in vis. In vis, da, am zburat si nu doar odata.
De mica am fost o cutezatoare. Aventura calatoriei mele a avut insa un scop precis: ma trimisese mama sa aduc franzela alba, buna, proaspata si pufoasa.

Sunt un om care cunoste exact valoarea banului, beneficiile muncii fizice, efortul, stresul si suprasolicitarea muncii cu intelectul, responsabilitatea si raspunderea fata de mine insami si fata de cei apropiati mie. Dar mai presus de orice, am invatat sa pretuiesc la justa lor valoare oamenii si sa decid cum, cand, in ce conditii si cu cine relationez. Sau nu.

Nu neaparat datorita temperaturii ridicate am abandonat eu camasa aceea. Satenul de nuanta perlei era racoros si placut atingerii, dar explicatia mai mult ca sigur ca se afla in memoria firului ce a fost odata omida.
Doamne, cate dude s-au visat a fi matase!
Am dezbracat camasa aceea, pentru ca ZEBRA nu este un animal si nici un desen animat de trecerea pietonilor. Ea este un fiind, ea este o fiinta, ea este existenta unei anume stari de spirit.
Ani’s way.

 Si, da, da, nu mai rade ca prostul, ca da, iata ca am reinventat roata :)

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie