La limita de sud, si totusi, in nordul ei

“What a beautiful day we”…oh, sat da fac ap iu moran!
Am crezut ca s-a inrosit la fata de emotie, dar el era beat pulbere. Nici nu cred ca m-a vazut sau m-a auzit. Mai bine asa. Daca tot nu i-am facut viata mai buna dansand cu el, macar sa nu i-o fac mai grea decat deja era. Ca nu reusea el sa pacaleasca pe nimeni. Tragea de ziua aia ca de un elastic. Si la ce dracu vrei sa traiesti? Asa iti petreci tu ultima zi, renule? La urma urmei, n-avea decat sa faca ce vroia, dar sa nu ma mai bata la cap. Parca era o placa stricata.
Venisem cu capas pusa. Fusesem sa vad Splendoare in iarba, si-l vazusem pe dracu. Iarba nu era iarba, ci un covor de stalactite. In viata mea nu vazusem atatia turturi la un loc. Parca era o boala de piele. Te uitai la hidosenia ei si totusi iti lasa gura apa. Este si asta o reactie de autoaparare cu care ne-a inzestrat natura. Scuipa si mergi mai departe. Stai, stai, fa-o asa, pe nv, intr-un servetel, nu in vazul tuturor, comprende!?
Cand in sfarsit am ajuns in amfiteatrul subteran, am avut senzatia ca-mi traiesc visul cu ochii larg deschisi. Frumos, frumos. Intunericul ne-a cuprins si muzica a inceput sa curga lin. La fel de lin ca barcile imbracate in lumina, plutind pe raul de dedesubt, barci din care violonistul, pianista si vaslasul, ne-au mangaiat auzul cu muzica lor. Sau cel putin acestea le-au fost intentiile, fiindca in realitate, a trebuit sa suportam urletele unor boraci, copii de nici un an, pe care niste parinti iersponsabili si inconstienti, i-au tarat peste mari si tari sa ce? Ce concediu, ce vacanta, ce holiday,  mai e si aia? Un holyshit, asta a fost! Ce sa inteleaga un copil dintr-o pestera? Si nu era doar unul, erau mai multi.  Mai ales atunci cand pestera era insasi Cuevas del Drach.
Carucioare,  premergatoare, si tot arsenalul…ce sa cauti cu un copil in carucior intr-o pestera? Sau prin avioane, trenuri si masini, atunci cand scopul tau este de a calatori de florile marului? Daca ai un bebe, schimba-ti prioritatile! Nu ne mai chinui si pe el si pe mine, ca doar n-am dat o gramada de bani ca sa-l ascult pe boracul tau cum zbiara in avion, pe plaja, prin hotel, prin pesteri, prin catedrale, muzee si culmea, prin restaurante.
Urlau copiii aia, si cu cat urlau, cu atat mai intens gandurile noastre iritate se indreptau catre ei. Si cu cat se indreptau, cu atat urlau mai tare. Era ceva incontrolabil, izvotat probabil din senzatia de satietate acumulata din atatea cedari de prioritate. Si daca ma aflam atunci, acolo, ma aflam doar pentru mine. Platisem acel pret in schimbul caruia imi imaginasem ca-mi cumparasem dreptul de a nu mai ceda, fortat dinafara mea, prioritatea, nimanui. Intr-un tarziu i-a scos afara, dar de ratat concertul, tot l-am ratat.
M-am dus si mi-am luat o inghetata. Violonistul din barca venea si el tot din Babilon. Plecase de acolo pentru ca, vezi doamne, babilonienii nu erau demni de arcusul lui. Era mandru. Reusise. Canta prin pesteri.
Femeia cu parul ca de matura a venit toncanind si spunand, cu un accent strain: ”am plecat din ~omenia acum 19 ani. Sunt bine, traiesc in ~mania”.
Fuck off, inchipuitilor, n-am nevoie de limba ca sa-mi dau seama ce hram purtati!
Cand sa ma asez, peruanca imi ocupase locul. Deja era prea mult! Mai intai batrana frantuzoaica si acum, indesata aia din Lima. Parca era un butoi. Dar tot am iesit la liman. Am ridicat-o si mi-am recuperat locul. Si atunci, de ce eram trista si dezamagita?
Pana la urma care era locul meu? Unde? Nicaieri pe unde am fost nu m’am simtit acasa. E clar, lumea asta nu ma mai incape. Ma simt ca Frodo, care a salvat comitatul, dar nu si pentru el.
So sad.


Asa arata o minciuna: "

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie