La limita de sud, și totuși, în nordul ei




“What a beautiful day we”…oh, shut the fuck up you moron!
Am crezut că s-a înroșit la făță de emoție, dar el era beat pulbere. Nici nu cred că m-a văzut sau m-a auzit. Mai bine așa. Dacă tot nu i-am făcut viața mai bună dansând cu el, măcar să nu i-o fac mai grea decât deja era. Că nu reușea el să păcălească pe nimeni. Trăgea de ziua aia că de un elastic. Și la ce dracu vrei să trăieșți? Așa îți petreci tu ultima zi, renule? La urma urmei, n-avea decât să facă ce voia, dar să nu mă mai bată la cap. Parcă era o placă stricată.
Venisem cu capșa pusă. Fusesem să văd Splendoare în iarbă, și-l văzusem pe dracu'. Iarbă nu era iarbă, ci un covor de stalactite. În viața mea nu văzusem atâția țurțuri la un loc. Parcă era o boală de piele. Te uitai la hidoșenia ei și totuși îți lasă gură apă. Este și asta o reacție de autoapărare cu care ne-a înzestrat natură. Scuipă și mergi mai departe. Stai, stai, fă-o așa, pe nv, într-un șervețel, nu în văzul tuturor, comprende!?
Când în sfârșit am ajuns în amfiteatrul subteran, am avut senzația că-mi trăiesc visul cu ochii larg deschiși. Frumos, frumos. Întunericul ne-a cuprins și muzica a început să curgă lin. La fel de lin că bărcile îmbrăcate în lumină, plutind pe răul de de sub pământ, bărci din care violonistul, pianista și vâslașul, ne-au mângâiat auzul cu muzică lor. Sau cel puțin acestea le-au fost intențiile, fiindcă în realitate, a trebuit să suportăm urletele unor copii de nici un an, pe care niște părinți iersponsabili și inconștienți, i-au târât peste mări și țări ca să ce? Ce concediu, ce vacanță, ce holiday, mai e și aia? Un holyshit, asta a fost! Ce să înțeleagă un copil dintr-o peșteră? Și nu era doar unul, erau mai mulți. Mai ales atunci când peștera era însăși Cuevas del Drach.
Cărucioare, premergătoare, și tot arsenalul…ce să cauți cu un copil în cărucior într-o peșteră? Sau prin avioane, trenuri și mașini, atunci când scopul tău este de a călători doar de florile mărului? Dacă ai un bebe, schimbă-ți prioritățile! Nu ne mai chinui și pe el și pe mine, că doar n-am dat o grămadă de bani că să-l ascult pe boracul tău cum zbiară în avion, pe plajă, prin hotel, prin peșteri, prin catedrale, muzee și culmea, prin restaurante.
Urlau copiii ăia, și cu cât urlau, cu atât mai intens gândurile noastre iritate se îndreptau către ei. Și cu cât se îndreptau, cu atât urlau mai tare. Era ceva incontrolabil, izvotat probabil din senzația de refuz acumulată din atâtea cedări de prioritate. Și dacă mă aflam atunci, acolo, mă aflam doar pentru mine. Plătisem acel preț în schimbul căruia îmi imaginasem că-mi cumpărasem dreptul de a nu mai ceda, forțat dinafară mea, prioritatea, nimănui. 
Într-un târziu i-a scos afară, dar de ratat concertul, tot l-am ratat.
M-am dus și mi-am luat o înghețată.
Violonistul din barcă venea și el tot din Babilon. Plecase de acolo pentru că, vezi doamne, babilonienii nu erau demni de arcușul lui. Era mândru. Reușise. Cânta prin peșteri.
Femeia cu părul că de matură a venit toncanind și spunând, cu un accent străîn: ”am plecat din ~omenia acum 19 ani. Sunt bine, trăiesc în ~mania”.
Fuck off, închipuiților, n-am nevoie de limbă că să-mi dau seama ce hram purtați!
Când să mă așez, peruanca îmi ocupase locul. Deja era prea mult! Mai întâi bătrână franțuzoaică și acum, îndesată aia din Lima. 
Parcă era un butoi! Am ridicat-o și m-am așezat. 
Și atunci, de ce eram tristă și dezamăgită?
Până la urmă care era locul meu?
Unde? Nicăieri pe unde am fost nu m’am simțit acasă. E clar, lumea asta nu mă mai încape!
Mă simt că Frodo, care a salvat comitatul, dar nu și pentru el.
So sad.

Așa arată o minciună: "Publicat de Sud, SÂMBĂTĂ 9. aprilie. 2011, la 23:28"
Tot ce-i adevărat din toată această poveste, este ca azi e duminică, 10. aprilie. 2011, ora editarii: 9:32


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot