sâmbătă, 30 aprilie 2011

Incolor, inodor și insipid de Vișiniu

Păi unde doamne iartă-mă aș fi putut eu s-o iau razna în luna mai, dacă nu pe un câmp plin de flori? Flori pe care un grădinar mai nebun ca mine le-a făcut să înflorească doar așa, de-al dracului, ca să am eu unde să mă împrăștii printre magnolii și crini, lămâiță și trandafiri, liliac și margarete, maci și păpădii, înflorite toate de pe una și aceeași tulpină de nu-mă-uita.
Altadata n-aș fi ținut doar pentru mine bucuria unei astfel de rătăciri și aș fi împărțit-o cu cei pe care i-aș fi vrut aproape. Eh, de data asta, m-am ascuns în acel univers ca sub un clopot, și n-am mai lăsat pe nimeni să intre și să fure din florile mele, doar de dragul de a-și citi în petalele lor:   “mă iubește, nu mă iubește”. Eh, uite că nu-mi mai pasă de apropierile și depărtările noastre!
M-am aruncat la pământ și am căzut în cer…cei ce-și imaginează că se înalță atunci când zboară, sunt niște fraieri :) Norii luau niște forme incerte. Mai întâi i-am văzut ca pe niște războinici în luptă, pentru ca apoi să se transforme în brațe larg deschise spre îmbrățișare.
Ploua, și cu fiecare picătură de apă, ploaia mă certa:
“Vorbesti mult, vorbești foarte mult. Și scrii, scrii mult! Vorbești și scrii, dar de trăit, mai trăiești? Tu nu vezi că a crescut primăvară în ram și tu tot cu picioarele reci ești? Ia de aici un ceai de iasomie și grenadină și revino-ti!”
“O fraieră și apa asta de ploaie”, am râs în gândul meu.
Dar ei nu i-am zis, că n-am vrut s-o supăr. În schimb i-am dăruit, că recunoștință pentru ceaiul ei, una dintre cele mai frumoase amintiri…
…de când eram copii și căutăm zăpada cea mai adâncă. Ne aruncam asupra ei, ne afundam în ea, ne contopeam cu ea. Ne jucăm ore în șir. Eram uzi până la piele, părul ne îngheța iar obrajii ne erau roșii ca focul. Nici unul nu simțeam frigul, nici unul nu răcea. Cu atât mai puțin îl simțeam când, mai mărișori fiind, băiatul la care îmi stătea gândul toată ziua, mă trântea în zăpadă, lua un bulgăre și începea să-mi frece obrajii cu el. Apoi mă invita la el acasă și o ruga pe sora lui mai mare să ne prepare un ceai. Ne descălțam și ne puneam ciorapii pe sobă, la uscat. El îmi dădea șosetele lui ca să nu-mi fie frig. Ne beam ceaiul și apoi mă conducea până acasă. Pe vremea aceea nu știam cum este să ai mâinile și picioarele înghețate.
”Asa și, acum ce-ai vrea?! Ce-a fost, a fost. Punct.” se răsti la mine ploaia.
“Vreau o virgulă, ca pe o pauză pentru respirat, asta vreau, dacă vrei să știi!” i-am zis apei de ploaie și am scos limba la ea. “Și mai vreau să fiu eu însâmi!
Să mă scol dimineață și din toate câte mă înconjoară, să-mi recunosc doar iubirea. Apoi zilnic să-mi redescopăr casa, grădina, strada. O stradă veșnic proaspătă, fie că prospețimea ei vine de la albul zăpezii, de la albastrul cerului, de la florile de mai, de la ruginiul frunzelor de toamna, de la ploaie ori de la zâmbetele celor ce o fac să prindă viață: patiserul, brutarul, cofetarul, lăptarul, poștașul, zarzavagiul, croitorul, ceasornicarul, tutungiul, fotograful, pictorul, librarul, florăreasa, cârciumarul...ale tuturor celor veșnic indragostiti.
Și mai vreau să fim noi, oridecâte ori te apropii de mine, oridecâte ori mâna ta încearcă să-mi așeze șuvița rebelă de păr, oridecâte ori te apropii cu gura de urechea mea...de ce strigi? Nu trebuie să-mi șoptești nimic de la depărtare!
Trebuie doar să respirăm același aer.
Și gata...

4 comentarii:

  1. Odiseu, calare pe poneiul roz al lui Patapievici, care fusese, de fapt, reincarnarea calului troian, ce putea fi recunoscut-cu greu, dar nu imposibil- dupa constitutia aproape identica cu cea a omuletului lui Gopo :)

    RăspundețiȘtergere
  2. nu stiu, dar imi pot imagina ca tocmai tu ai plecat, imediat ce ai pus ultimul punct pe ultima pagina a ultimului capitol al Magicianului, transformandu-l astfel pe acesta, in Copacul aceluias autor :)

    ha, ha, ma gandesc sa pun si eu, azi, punctul pe un I si sa-ti spun (invers, dar cu ceva in plus) Aziel :)

    RăspundețiȘtergere