Black skirt, blouse noire, vin rosu, brilliant sky

Pleci? mă întrebă. Unde?
-Să mă întâlnesc cu mine.
 Aveam să mă întâlnesc cu mine. De data aceasta tânăra își alesese îmbrăcămintea, încălțămintea și accesoriile de comun acord cu femeia matură. Ne zâmbeam una alteia, mulțumite, și am ieșit. Tânăra o luase de mână pe femeia aflată la cumpăna dintre lumi și i-a spus, liniștind-o:
 “Lasă-te la voia întâmplării! Nu le mai pregăti atât. Nici nu știi cât îți va plăcea jocul acesta. Și tine minte, niciodată să nu te întorci din drum. Dacă vrei să ajungi de unde ai plecat, mai bine dă o roata.” Și astfel am ajuns să mă întâlnesc. “Hi, hi, aici era Mirajul, magazinul de unde ți-ai cumpărat primul ruj de la Farmec. Mai ții minte? Doamne, te-ai fi aruncat cu totul printre toate acele culori prizoniere ale unor cutiuție, tubulețe, flacoane și sticluțe, dacă ai fi intrat. Vezi avionul ăla pentru doi? Pe noi ne așteaptă. Ne urcam în el și vîîîîj...

Hei, vezi pe unde calci, o atenționa femeia ce trecuse deja prin experienta entorselor”.
Pentru o clipa zăbovirăm în fața Ateneului. Ne zgâiam amândouă la fețele pictate de pe frontispiciul acestuia. “Tu știi cine sunt ăștia? întreba prima. Habar n-am avut, zise a doua” , apoi bufnirăm în râs pe seama prostiei noastre și plecarăm mai departe.
Din geamul restaurantului de la parterul hotelului Hilton, un poster cerea scuze trecătorilor pentru praful ridicat cu ocazia renovării.
“Am fost cam prăfuita, este?” întrebă femeia. “Te cred și eu! Nu zic, ai avut toate motivele, dar te rog, doar nu-ți imaginai că mă voi lăsa acoperita de praf ca de o broboadă! Uite unde am ajuns! Iți amintesti de magazinul ăsta? De dincolo de sticlă, mărgele, mărgeluțe, cercei, brățări și inele, care mai de care mai ademenitoare, te chemau cu al lor cântec de sirena, să le scoți la aer și să le iei la purtare. Da, țin minte de parcă ar fi fost ieri. Erai sigură că numai astfel baiatul pe care il iubeai ca o nebună, te-ar fi vazut. Ce credeai tu, că niscaiva accesorii te vor ajuta să intri în lumea femeilor? Ce copil zăpăcit! Zăpăcit sau nu, am dat-o noi afară de pe strada noastra, pe babă?”
Mergeam și râdeam. Astfel am trecut de strada Banului, razant pe langă o bătrână ale cărei degete parcă țineau zbârca, la intersecția cu Calea Victoriei. Din Calea Victoriei am intrat pe strada copilariei mele.
“Uite, aici, la ora de gospodărie, am cusut invers gulerul la cămașa, mai știi? Ce s-a mai enervat profa că sunt o aiurită. Dar eu puteam să jur că făcusem bine ceea ce făcusem. Și acum cred la fel, de fapt, acum știu.
Aici veneam cu părinții la Înviere, iar aici am avut primul concurs de înot. Credeam c-am să-mi dau sufletul!”
Venind din sens opus, un bărbat mă privea nedumerit de sub borul pălăriei. Nedumerit probabil, văzând o femeie în toată firea care mergea pe stradă râzând și purtându-se de parcă ar fi câștigat potul cel mare la 6 din 49. Pentru o secundă am fost umăr lângă umăr, exact în mijlocul trecerii pentru pietoni. El s-a dus în drumul lui, iar eu mi-am luat zebra în brațe și mi-am văzut de al meu..
“Lasă agenția de voiaj, hai pe strada Atelierului! Doar știi că în acest loc ne-am comandat prima noastra pereche de pantofi cu toc. Am dat la schimb ceva sticle și borcane pentru a strânge suma necesara, ha, ha”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica