Cam debusolata

Si-mi era somn si nu-mi era. Si as fi facut atatea, si n-as fi facut nimic. Cateodata chiar mi-as dori sa se fi inventat masina de citit si de scris gandurile. Sa ma conectez la masina aia si sa vad cum se schimba foaia odata cu gandurile mele.
Foaia devenise un foaier. Unul pentru minte, inima si pantec…oglinda mea. Fata in fata cu mine. De la sanul meu, Betty Boop cazu si se scufunda la bratul unei ancore. Desenul acela al ei, imi tranformase camasa intr-una de noapte. Am lepadat-o si am intors-o pe dos, sa ma pun astfel la adapost de vraja marii. Fara nici un imprimeu, redevenisem eu, o simpla calimara cu cerneala. Un fior de teama mi-a strapuns intreaga fiinta. Ajunsesem la punctul la care trebuia sa-mi infrunt propriul amablaj, ca pe propriul intuneric. Am inceput sa tremur si m-am rezemat de perete in cautarea unui sprijin. Dar acesta m-a indepartat cu blandete. Nu-mi putea fi de ajutor in aceasta confruntare, dincolo de propria sa limita: coltul, cotitura.
Am strabatut intunericul pana am ajuns in inima acestuia. Balustrada de care ma tineam coborand scara ce ma ducea spre subsol, a inceput sa vibreze. Fierul ei forjat a vibrat atingand cote inimaginabile pentru niste simple unde. Vibratiile acelea mi-au fost muzica ce mi-a tinut de urat. Ma risipisem in trei. Trei de mine ce au ajuns pana la plasma din care eram cladita. Pivnita mea, livingul in care cealalta femeie lasase prea multi chiriasi sa intre. 
Imi era dor de liniste. Voiam sa ma odihnesc si m-am asezat pe fotoliul din incapere. De cum m-am asezat,  m-am lasat furata de somn. Arcul peste timp, insa, ma impungea cu sageata-i catifelata. Atingerea lui m-a readus la realitate.
Eram flamanda, dar ele nu m-au lasat sa ma hranesc cu mancare alterata. Grisinele, batoanele si colacii fostilor chirasi devenisera casante cu trecerea timpului. Praf si pulbere.
Am vrut placinta. Am vrut placinta si, in cautarea ei, am iesit la lumina.
Foaia s-a schimbat odata cu gandul meu. M-am deconectat si am inceput apoi sa-mi scriu eu destinul, cu mana mea. Am scris tot ce mi-a trecut prin minte, am scris fara nici o regula, am scris fara nici o limita, m-am scris pe mine, am scris pe mine, am scris de jurimprejurul meu.

Ideea e ca ceva tot s-a schimbat. Radical.
De azi semafoarele nu mai au in ele culoarea asteptarii. De azi ele sunt in cafea cu lapte, visiniu si galben pai. Cei ce urasc la vie en rose, au la-ndemana o radiera ca o pensula in alb-negru. Cele pentru daltonisti sunt in ocru, bleu ciel si cirese coapte. Nevazatorii pot telecomanda pentru ei, un translucid.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie