Arc

Nu orbisem, ci orbitasem. Altă explicație nu găseam pentru faptul că mă conștientizam ca fiind pe plajă. O plajă. Plaja. Nu mă vedeam, nu mă auzeam, nu mă simțeam. Mă conștientizam și îmi doream să mă adun de pe unde mă risipisem în timpul proiectului. Undeva pe la Sud îmi era Inima. La Nord erau ochii mei. La Apus îmi era Capul. Mi-l țineam în Mâini. Asta fiindca gâtul, umerii și sânii mi se făcuseră una cu Răsăritul. Pântecul era unde fusese dintotdeauna, în Centru. Dar unde îmi erau Picioarele? Ce făcusem cu picioarele mele, în ce mi le băgasem?! Cum de nu-mi dădusem seama că fusesem prea plană și că aveam urgentă nevoie de spațiu? 
Mă conștientizam fiind pe plajă. Îmi improvizasem o pensula din fire de geană și sprânceană și încercam să surprind în culori tot mai vii, sfârșitul…asfințitul fiind un sfârșit. Altul decât apocalipsa polimerelor înfoliate în vidul unor sticle cu cremă de protecție solară, aruncate pe post de coral, în unul și același ocean planetar. Îmi proiectam în acuarelă gândurile, ca și cum aș fi plimbat la întâmplare pensula pe o planșă. Pictam și râdeam. Râdeam de năstrușnicia gândului meu de a mă numi Picasa, după binecunoscutul cubist, dar Picasa fusese deja înregistrată la OSIM, of.
Așa a început începutul, cu planul I, de la Incognito. Dar pentru a deveni spațiu, planul I a mers mână în mână cu planul A, de la Anonim. Astfel a debutat planul M, prin planul V, reuniunea lor. Dar cu asta n-am rezolvat decât să sar din lac un puț, pentru că deși nu mai eram o dreaptă, ci două și chiar dacă nu paralele, tot mai aveam nevoie de o selecție din mulțimea elementelor matricei N, pentru a deveni din plană, spațială. La gândul acela, cerul și-a deschis Norul, care a vărsat o primă lacrimă de mila mea. M-a plâns fix în locul unde gândeam că trebuie să-mi fie inima, după arsura pe care am simțit-o la atingerea ei. Dar cum să fie inima mea în dreapta? Să mă fi vazut oare în oglindă? Am crezut că m-a atins în ochi, în ochiul despre care credeam că-mi plânge. Am crezut că m-a atins pe mana mea stângă. Mana pe care focul îmi lăsase o cicatrice în forma de inimă. Am crezut că m-a atins pe șira spinării, dar plexul meu solar era cel ce mă ardea de la atâta durere născută din mult prea flexibilul meu fel de a fi. Planul I a Început și s-a sfârșiT cu IubiT. Norul s-a întunecat brusc, pentru că Norul eram eu. Cât de urată eram! Cum îndrăznisem să sper măcar la iubire? Mă uram de moarte. Îmi doream să șterg definitiv până și ultima mea amintire și odată cu ea, toată memoria.. Atunci cerul s–a înseninat și m-a lăsat să văd ceea ce aveam eu mai frumos: celula mea stem. Cu S, de la sămânță. Ea m-a dojenit, adresându-se pătrățismului din capul meu, în timp ce-mi șoptea: 
-Hai Cubisto, umflă-te în pene. Cu P… :)


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica