joi, 7 iunie 2007

A patra și ultima dată


...jur pe roșu :)

Tot am un vis care mă urmărește. Se face că mă aflu în fața unei comisii de examen. Nu conștientizez încă de la început că despre un examen este vorba. Poate că este doar o formă de protecție; dacă al meu inconștient m-ar lăsa să știu, probabil că tracul s-ar transforma în panică, în frica de a nu fi pregătită, ceea ce ar avea ca rezultat eșecul meu. Bine, nu știu, dar înțeleg repede. Sunt, totuși, deșteaptă.
Ei există. Fiți bineveniți. Luați loc, vă rog! Stați comod? Cu ce să vă servesc: un pahar cu apă, o cupă cu vin, un cointreau, un gin tonic, orice de băut, nimic?! Poate ceva ambrozie? Merge de minune cu nectarul! Un gând bun? O stare de nestare, de beție, de potență, ceva?! Vă rog să nu mă refuzați; vă mai pot oferi agonia mea! Ah, am înteles, nu vă place. Dar poate vă place extazul meu.
Nu vă mai întreb, luați ce vreți, înfruptați-vă! Dar nu uitați că acesta este un act de sacrificiu liber asumat. Să vă fie de bine!
Începe să-mi placă. Descopăr că limitele pe care eu mi le-am stabilit, pot fi depașite cu ușurință. Sunt constienta, receptez, îmi accesez memoria (habar nu aveam de ea!), dau răspunsul, emit. Uite așa, iar și iar, avansez un nivel dupa altul, exact ca la jocurile virtuale (și nu numai). Îmi place din ce în ce mai mult, prind curaj, încredere în forțele mele, văd că pot și pot mai mult.
Îmi spun că dacă nu eu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Doar de ceva vreme mă privesc în oglindă și mă consider ca fiind unica responsabilă de tot ce se petrece în Univers, că doar eu mi le pot rezolva pe toate.
Examenul continuă. Văd că pot din ce în ce mai mult, dar devine copleșitor. Știu că Dumnezeu nu-ți dă niciodată mai mult decât poți duce, dar oare l-am auzit eu pe Dumnezeu cerându-mi să fac asta? Dar poate că mi-a cerut-o fără ca eu să-i aud neaparat vocea? Să continui, să mă opresc aici? Fac oare voia lui, sau voia mea?
Caut ochii examinatorilor mei să-i pot vedea, dar ei se ascund. Incep să zâmbesc, dar zâmbetul meu este mai degrabă unul trist, pentru că nu înțeleg ce rost are acest examen și care este motivația mea? Mă aflu pe picior de plecare, dar îi aud pe examinatori râzând:
“Unde să pleci, ești deja acolo!”
Încep să mă plimb nervoasă prin cameră. Îmi frământ mâinile și îmi mușc buzele. Un du-te vino plin de emoție, de teamă, de înfrigurare. Încep să cânt, deși sunt afona. Mă mai liniștesc nițel când îl vâd pe el. Mă opresc, mă uit în ochii lui și-i strig:
“Nu știu să fac cozonac, ai să mă mai iubești!?”
Am rămas ca o proastă cu ochii-n soare, căci el nici nu m-a văzut, nici nu m-a auzit. Am început să urc muntele ăla. Urcam și, cu cât urcam, cu atât vârful lui se îndepărta tot mai mult. “Ați terminat” strig furioasă la regizorul nebun, “că eu cobor la prima. Oho, nu vă faceți iluzii că voi coborî pe unde am urcat! Poate că v-ați luat cu una, cu alta și nu ați văzut că eu sunt vârful de munte. Heeei, mă vedeți? Mă auziți? Ia priviți la mine cum îmi iau zborul! Vedeti cum iau forma săgeții? Măăăă duuuc săăăăă măăăăă iuuuuubeeeesc cu maaaaaarea".....și marea eram eu.



miercuri, 7 martie 2007

Sunt pe val



Nu-mi amintesc dacă am mai spus chestia asta vreodată, probabil că am mai spus-o dar am uitat-o așa cum, mai mult ca sigur, o voi uita din nou. Motiv pentru care adeseori mi se întâmplă într-o zi cam tot ce am scris în zilele ce au trecut. Anyway, întâmplarea asta este suficient de selectivă încât să mă plictisească, fiindcă din tot ceea ce scriu, devine scenariu al viitorului meu, doar partea plictisitoare, dovadă a faptului că întâmplarea este suficient de leneșă încât să pună în practică partea ușoară: avem tiparul, croim, nu avem tiparul, nu croim. Lăsăm ițele să se războiască între ele, până când se țese o poveste nouă. Nefericirea face ca memoria ițelor să țeasă la nesfârșit aceeași și aceeași poveste, chiar dacă personajele se numesc altfel.
Ieri am bântuit prin librării. Ce altceva puteam face într-o zi umedă, vântoasă și rece de martie? Pe unele le-am găsit închise și mi-am amintit de Gmunden, orășelul unde întâmplarea m-a condus fix în ziua câng Ghildele ieșiseră în stradă și oamenii umpleau golul creat de lăsarea la vatră a zeului comerț, cu dans, antren și voie bună în aer liber.
“Azi este mâinele de care ieri te temeai“…un rând de carte. Uite, vezi, nu m-am temut nici o clipă că o să-mi stric ziua intrând într-o librărie ca să mă încarc static negativ cu gândul ca nu exist, câtă vreme nu mă va cumpăra nimeni, nu mă va răsfoi nimeni, nu-și va saliva nimeni pe arătător doar ca să mă întoarcă eficient, astfel încât să nu piarda nici o pagină, rând, cuvânt, semn de punctuație.
„Într-o zi o să intru în magazinul unde se vând cărți. O să mă duc fix la raftul unde mă așteaptă și, înainte de a-l lăsa să mă vadă, o să-mi dau jos fața și o să-mi pun masca de cititoare. Abia apoi îl voi lua în brațe și îl voi răsfoi ritualic până în locul special amenajat unde voi plăti prețul libertății de a ieși cu el din magazin. Acasă îl voi așeza la locul Lui. Unde voi îndeplini ritualul de sex neprotejat. Nu înainte de a mă dezbrăca de corpul în care am fost blestemată să mă vântur prin lume.”
Do it!
:)

-Sărut mâinile, doamnă! Știți, mi-ar fi plăcut…
-Știu, dar nu știu când mă voi mai urca eu în mașina aceasta, i-am răspuns zâmbind și luându-mi ramas bun.
Numai bine!
“Numai binele” acela m-a azvârlit în tumultul unui rău învolburat. “Nu te vreau!” i-am strigat. "Nu te vreau!" i-am strigat aidoma solistului de la Vama Veche, "Nu te vreau nici azi, nici mâine, nu te vreau în lumea mea! Pur și simplu nu te vreau!”
“Ești proastă”, mi-a zis Răul, “fără mine, Binele pe care ți-l dorești, nici nu există.”
M-am curbat atunci ca un arc de cerc, în poziția fetusului, arzând de dorința de a mă naște într-un nou Univers, un Univers unde, dacă nu pot exista fără El, măcar să-i dau Răului chipul și asemănarea mea.
A fost ca o naștere pelviană, fiindcă am plătit Cezarului ce preț pusese El pe capul meu, contravaloarea unei vieți în care-și băgase astfel picioarele, o punguță cu arginți atât de grea pe cât impunea mercurialul afișat electronic la intrarea/ieșirea din Spațiu.
Ca de fiecare dată, atunci când capul nu m-a ajutat, picioarele au fost cele ce au preluat funcția locomotorie, bazându-se pe propria lor memorie, ca un soi de autonomie locală. Eliberat din această funcție primară, creierul meu a început a concepe o declarație pe propria răspundere prin care se angaja să devina învățătură de minte și să blocheze astfel accesul oricui ar fi cutezat, chiar și cu gândul, să repete o astfel de experiență, în lumea mea.
Răul cel Mare a început să râdă, citindu-mi printre gânduri, dar eu i-am spus foarte clar că știu și că poate și că nu vrea să se trezeasca cu un baraj în calea sa, care să-l transforme dintr-un lac de acumulare, în sursă de energie electrică prin cădere liberă. De cum a citit acest gând sinucigaș, Răul s-a schimbat la față. Începând de atunci, s-a ținut sky de capul meu și mi-a propus un pact de neagresiune și bună vecinătate, dacă voi accepta să-mi devină coautor în nașterea acestui nou Univers.
-Deal ! i-am zis, apoi am întins mâna spre cer și am smuls o pană de la Acvila ce plana deasupra Orizontului. Am înmuiat vârful acesteia în Sângele Răului, devenită odată cu înțepătura, o apă albastră ca cerneala Pelikan și ne-am așternut la scris, semnând și parafând totul, prin același străvechi ritual…în încheiere, am fumat pipa păcii.
-Bun, și acum? mă întrebă Raul.
“Hi, hi, hi, am chicotit în sinea mea, iată un prim semn!”
-Acum mergem și depunem plicul la Uniunea Scriitorilor, garantul tuturor manuscriselor ieșite vreodată din mâna omului. Acolo va fi în siguranță, nu-l va băga nimeni în seamă, nu-l va citi nimeni, nimeni nu-l va căuta și, în consecință, nu-l va găsi, pentru că nimeni nu știe de fiindul lui, în afară de noi. Praful așternut peste el, va fi cel mai bun seif.
-De aici va trebui să ne despărțim, i-am mai zis. Tu pornești în recunoaștere, iar eu îmi văd de drumul meu. Ne vom revedea la cinci minute lumină de Luna Plină, la Piatra Albă, unde vom mânca, bea și vom schimba impresii despre călătoria noastră.
La auzul acestor vești, Luceafărul efectuă o rotație de jumătate în jurul axei sale, căpătând astfel o strălucire aparte, de-a dreptul venusiană. Jumătatea cealaltă i-a revenit lui Marte, cel care, plictisit de moarte de poveștile pe care pământenii le scorniseră pe seama culorii sale complementare, își luă inima în dinți și intră în vorbă cu frumoasa planetelor, dându-i în dar un baton de marțzipan și un suc, stors dintr-o rază de soare rătăcită pe Strada lor, dinspre Grădinile de Mandarin.
La Piatra Albă, într-o plăcută semiobscuritate, erau servite pârjoale moldovenești pe post de gogosi și pizza prosciutto et funghi ca o promisiune de evadare într-un spațiu și timp al libertății existențiale. Vinul casei era adus la masă într-o carafă de o transparență încântătoare însă berea, indiferent că fusese blondă sau brună, era ținută prizonieră în niște sticle fumurii. Blondă sau brună, mi-ar fi fost totuna pe care s-o aleg întru eliberare. Mi-ar fi fost totuna, dacă aș fi fost un el. Dar eu sunt o ea, și-mi sunt suficient de suficientă încât să mă mai intereseze de soarta celorlalte ele. Aburii calzi ai felului principal n-au întârziat să intre în contact cu fumurile unor ambalaje reci, iscând astfel o furie a simțurilor ce se cereau a fi urgent astâmpărate. Bruna a fost cea care a luat calea găurii negre ce se născuse odată cu nerăbdarea Lunii Pline de a afla exact ce rol îi va reveni ei în acest nou Univers în crearea căruia ne implicasem.
-Te-ai întins mai mult decât ți-a fost plapuma! m-am răstit la ea. Azi ești, mâine nu ești, ba lună plină, ba semilună, ba lună nouă, vii și pleci, generezi fluxuri și refluxuri, dar cine te crezi tu?! La urma urmei nu esti decât un satelit, o anexă, un acaret! La auzul vorbelor mele, Luna a încremenit. După o clipă cât o veșnicie, cu mișcări lente și de un calm ieșit din comun, își lepădă monoclul, își fixă apoi pe nas o pereche de ochelari și mă privi fix în ochi, zicându-mi:
-Credeam că mă voi stinge până să întâlnesc un om ce-și va da seama că de fapt sunt un Lun. Apoi se avântă în vârtejul informațional prin care începuseră deja să pătrundă date importante și prețioase despre cultura și civilizația noastra.
-Hai că ești dus cu pluta, i-am zâmbit și ne-am luat rămas bun, unul de la celălalt.
-Pluto? Ai spus Pluto, sau Urania și-a râs iarăși de mine, previzionându-mi un viitor ce sună bine? se făcu atunci auzita o voce timidă și cam nesigură pe ea.
 -Iote-l și pe-al meu, am spus deja plictisită și îngrijorată de faptul că pizza se afla în pericol de a se răci, iar pârjoalele de a se slei. Tu ce mai vrei și despre ce vorbești?
Mi-am îndreptat privirea spre comeseanul meu. De când ne reîntâlnisem la Piatra Albă, nu scosese nici un cuvânt. Nici vorbă de impresii de călătorie, nici vorbă de păreri și opinii prin care să transpună complicitatea sa la creația noastră, în fapte. Se uita tâmp la plasma din fața sa, captivat de jocul a douăzeci și doi de nebuni care alergau după o nebuloasă. “Pfuuui, numai brașoave mi-a servit ăsta! N-am încotro și, deși m-am ferit ca dracul de tămâie să-i dau motive de reproș și să fiu eu cea care creeaza un anume precedent, voi face după cum mă taie pe mine capul.” În clipa aceea, Răul cel mare devenit cel Înalt, se așeză în dreapta mea și mă întrebă plin de solicitudine, cu ce-mi poate fi de ajutor.
 -Cu nota de plată, te rog, vreau să ies din tura aceasta de forță și să ajung acasă.
 -Nota de plată? Dar te rog, e din partea Casei, îmi zâmbi atunci, pur și simplu, Albastru. Pentru prima oara, atunci și acolo, mi-am oglindit chipul în ochii aceia limpezi ai Lui și am înțeles că albastrul lor sunt eu.