duminică, 19 noiembrie 2017

Specii









Cinque Terre, Monterosso al Mare, La Spezia. De cum am văzut imaginea aceasta, m-am teleportat în Magicianul lui John Fowles 😉 Desigur că cele 360⁰ ale dejurîmprejurului erau ca Albul Casei de la Carusel Cărturești, dar  eu am văzut cartea aceasta. Sau poate că ea, cartea, m-a văzut😎
”Trenul cu rânduri de carte sosește în Stație, dinspre Sine înspre Sine, la Linia Întâi” 😇

marți, 21 martie 2017

Galben gutuie

Am citit despre galben că este culoarea cu o așa de mare năzuință spre lumină, încât propriu zis nu există un galben prea închis. Aseară, fugind de frig prin întunericul orașului, l-am văzut frumos cu coada ochiului, semn de împăcare cu sinele. Nu cunosc un duh al blândeții mai romantic și mai protector ca al întunericului care, fie vorba între noi, nu este tocmai negru :)
Am primit de 8 martie garoafe roșii. Nu contează de la cine. Garoafele roșii sunt foarte frumoase și sunt niște flori foarte rezistente, dar chiar și dintre garoafele roșii ale aceluiași buchet, unele s-au grăbit să se treacă. Abia în dimineața aceasta am desfăcut buchetul și am păstrat ce a rămas mai roșu din el. Le-am mutat într-o sticlă mai mică, vaza devenise dintr-o dată prea mare. Mă gândeam răzuind eticheta roz a sticlei, pe care era scris ”Zestrea Murfatlar”, la faptul că nu mi-am cunoscut bunicii, nu am crescut cu cheia de gât, nu am fost la grădiniță și nu am avut jucării, iar primele cărți au intrat în casa noastră cu sacul, printr-o donație de la Fănuș Neagu, un amic al tatei care pe vremea aceea era șef de sală la restaurantul „Doina” de pe Șoseaua Kiseleff. Groapa, Maidanul cu Dragoste, Frumoșii Nebuni ai Marilor Orașe, Tenebre, Zahei Orbul, Micelii, Soare cu Dinți, Papillon, Pânza de Păianjen ș.a.m.d.
Sigur că jucăria mea preferată a fost imaginația mea care, din gând în gând, își pierdea totuși culorile și devenea opacă sub apăsarea întrebărilor retorice despre karma, soartă și destin. Trei Doamne, Toate Trei :) Viața m-a crescut și m-a instruit ca pe Leonidas sau ca pe Genghis Khan, numai că văzându-mi zâmbetul în oglinda sticlei proaspăt spălate, ochii, sprâncenele și barba Fiului, am hotărât că definitely sunt Leonidas reloaded și am revenit cu lecția despre Ephialtes deja învățată.
Tot ce mai am de făcut acum este să-i convoc pe ceilalți și să ne retragem într-un resort SPA de șapte stele. Doar n-o să mai mor încă de o dată ca prostul la Termopile, pentru niște răsfățați ai sorții care au avut mașinuțe teleghidate și păpușele Barbie :)
299, sunteți pe recepție. Roger :)

Ziua Fericirii. Echinocțiul de Primăvară

Cu modestie, despre fericiri și alte definiții:
* fericirea imobilă: camera lui cu baie, camera ei cu baie, camera lor, baie, bucătărie, balcon, dependințe și dependențe;
* fericirea mobilă: zona pietonală, un telefon performant și un abonament confortabil, mese, scaune, veselă :);
*fericirea internă: șorici fraged;
*fericirea externă: igiena trupească, sufletească și mentală;
* fericirea de dat: zâmbete;
* fericirea de luat: sâmbete;
* fericirea de împrumut: hartă, carte, film, muzică, bilet, dans...

duminică, 5 martie 2017

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Sunt niște dungi roz pe cerul ăsta bleu ca dantela de la cămașa mea. Am cumpărat-o de la München. Dădusem pe ea și pe un cardigan negru ca somnul fără vise dintr-o noapte vindecătoare de îngrijorări efemere, o bancnotă de 100 de euro. Fără să explic de ce, spun doar că am ieșit din magazin mai bogată decât am intrat.
Mai devreme, lentila ochelarului Soare, filtra pe cerul ăsta bleu ca al cămășii mele personalizate cu dantelă cusută manual, cumpărată de la un magazin de pe Strada Lipscani, niște dungi galben pai, ca și cum ar fi adiat briza într-un lan de grâu copt.
Hai, că până să scriu eu aberația asta, s-a făcut totul clar, ca lumina zilei. Acum e un cer lăptos, care face dâra lăsată de avion, să semene cu o linie trasată de mina unui creion, pe o foaie albă de hârtie, cu mesajul:

”În clădirea din față la ultimul etaj, între cele două turnuri, este sala de festivități a...nuștiucui, probabil că a CFR-lui. În fine, Școala nr. 1 de pe strada Atelierului (pe atunci încă 151) închiria, la miez de iunie, sala pentru serbarea de sfârșit de an școlar.
Ultima oară am fost acolo pe când terminasem clasa a patra, prin 1976, când clasa noastră a interpretat o sceneta adaptată după "Scrisoarea a III-a". Colegul meu de bancă, Gabi Nistor, era Baiazid. Se alesese cu rolul acela mulțumita tatălui său, care lucra la televiziune și i-a dat doamnei Lidia Constantinescu, învațătoarea noastră, costumele. Eu am fost povestitorul și purtam ținuta festiva de pionier.
La un moment dat am interpretat și eu rolul meu, în sensul că am amestecat poveștile între ele și poveștile cu fabula "Greierele și furnica". Parcă o văd pe d-na învățătoare cum m-a fulgerat cu privirea. Dacă ar fi putut, m-ar fi călcat în picioare, dar mi-a zis doar "proasto!" :)
Păi, d-na învățătoare, acolo unde sunteți dvs. acum, să știți și dumneavoastră că pionerii au fost deschizători de drumuri, nu ăia care au redat niște replici, ca papagalii :)”

miercuri, 1 februarie 2017

Hi :)


„Îmi place să scriu!”, i-am zâmbit domnului de pe scaunul din faţă. După înfăţişare pare că este din generaţia 50, dar după ochi pare mai....nu ştiu cum să-i spun. Tânăr? Nu! Mai aproape :)
Ne-am privit în treacăt, fără să ne agăţăm în vreun fel de coada ochiului, ca doi străini care se respectă. Am lăsat proverbialul sfert academic să ne acorde şansa unui bună ziua şi abia apoi am scos telefonul din geantă şi am intrat pe internet.
Uşor deranjat, sau poate doar dezamăgit, domnul a scos la rându-i, din rucsac, cartea lui Marcel Proust.
„Îmi place să scriu!”, i-am zâmbit domnului de pe scaunul din faţă, în timp ce citea din carte. Îmi place să scriu, dar nu pot să scriu într-o carte deja scrisă, aşa că scriu acum în agendă, cu stiloul, ştiind că le voi scrie şi pe facebook. Ştiu că le voi scrie!
„Îmi este foarte dor de Dumnezeu! Îmi este foarte, foarte dor. Îmi amintesc de scena din Evan Almighty, cea în care Dumnezeu îi explica soţiei, faptul că la fiecare rugăciune, răspunsul Lui este să creeze celui ce se roagă, oportunităţi :) Oare Lui nu îi este niciodată dor de un „mână în mână” şi de „un tete a tete”? Oare El nu merită să-şi creeze Lui o astfel de oportunitate pe care s-o îmbine cu răspunsul la rugăciunea celei mai îndrăgostite dintre Pământence? Şi dacă nu, DE CE...

Miercuri, 1. februarie. 2017, ora 08:30



duminică, 29 ianuarie 2017

Magazin

Da, știu ce vrei să zici! Vineri, de exemplu, după o foarte lungă și tensionată perioadă în care principala încercare a fost un fel de test de răbdare, am pus mâna pe telefon, am zis cui trebuia să zic ceea ce trebuia să zic, am mai zis una alta doar așa, să nu zic că nu le-am zis, am făcut ce am avut de făcut și am plecat.
M-am tuns, coafat, pensat, una alta după toată povestea asta și gata! Ca prin minune nu mai arătam ca ciulinii Bărăganului, ci ca un Luminiș de Codru Verde :) Pe la Lacul Morii am sărit în 41, ca să mă duc la Sir să-mi cumpăr geantă nouă. Deloc scumpă, dar foarte frumoasă, ca o noapte senină și lungă de iunie. Și utilă. În tramvai, un țigan cu acordeon cânta muzică franțuzească așa de frumos, încât mi-au sclipit ochii în cap, când am dat de focul din ochii lui. Instantaneu am zâmbit un zâmbet care l-ar fi făcut și pe Arhimedes să roșească, pentru că a ieșit gol pe stradă strigând Evrika! și instantaneu mi s-a deschis portofelul, iar flurturi roz mi-au zburat de acolo, și s-au așezat pe umerii lui :)



“Wherever you go, go with all your heart.”, zice Confucius.

Mai ales atunci când te duci la Dracul! Mai ales atunci când te duci la Dracul, trebuie să ai la tine toate inimile tale: cea din cap, cea dintre țâțe, cea din pântec, cea de la sud de pântec și cea din tălpi.
Bunăoară, eu trăiesc foarte confortabil în Raiul Propriu din Mintea Personală, dar câteodată mă îndeamnă Inima din Dinți, să dau o raită prin vecinătăți, să văd ce schimb de Experiență aș putea să fac cu cei din Raiul Propriu din Mintea Lor, deoarece câteodată îmi imaginez că mi le-am imaginat deja pe toate, imaginabile și neimaginabile, și atunci mă încearcă angoasa, deoarece cea mai neplăcută experiență este să le știi pe toate.
Ies de fiecare dată cu gândul la Personajul Principal din Punguța cu doi Bani, dar la revenire nu-mi iese întotdeauna prada ca în poveste. De cele mai dese ori mi s-a întâmplat să am în tolbă doar niște pietre și cărbuni....iar eu m-am săturat deja să le cioplesc, șlefuiesc, lustruiesc, înșir, montez, deoarece în Raiul Propriu din Mintea Personală, afacerea cu bijuterii de lux nu este o afacere :)
Iar aliajele pentru Excalibur, Armură, Scut și Coif sunt extrem de rare, iar ca să le găsești trebuie să pătrunzi până dincolo de cuvinte lipsite de înțeles, cum ar fi: inimă, minte, rai, poveste, trup și suflet :)

duminică, 22 ianuarie 2017

Independență

Și anul acesta le fel, cu deosebirea că 22-ul de atunci a fost 20-ul de acum . Și cu deosebirea că de 20-ul acesta eram ca o adiere de primăvară. Sfidam gerul într-o ținută ușoară, de martie, ce ar fi făcut-o până și pe Doamna Stanca să se lase luată de val.
Evoluam elegant, pe Calea Victoriei, ca la o gală de echitație unde evident că eu eram jocheea, până la Sala Palatului unde am trăit una dintre cele mai interesante scene de viața bate filmul.
Bineînțeles că nu aveam bani la mine, nu puteam să merg cu taxiul, așadar am avut posibilitatea ca, în timp ce simțeam că îmi îngheață creierul mic în stație așteptând autobuzul, ăla mic și al dracului, ăla mic la stat mare la sfat, să mă las invadată de razele Luceafărului ce strălucea mai acătării ca altădată undeva deasupra Grădinii Cișmigiu, ce-mi luau cu ele senzația de frig și îmi lăsau în schimb o înțelegere de zip troc.
”Când Dumnezeu vrea să te PR da, îți ia mințile, cu idei cu tot”...Ia-le și ai de grijă cum le faci să fie, cum le aplici, cum le fructifici, cum le propagi, cum le dai formă și fond, culoare și gust, linie melodică și ureche muzicală, că jar mănânci :)        




sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Life, Live, Like, Love&$tuff

Voi începe un nou capitol. Unul al interesului pentru estetic, estetică. Pornind de la tradiția că ce este frumos îi place și lui Dumnezeu și inovând conceptul de creație, voi ajunge, cu ajutorul silogismului, la concluzia finală: despre ce înseamnă să eclipsezi cu sânge rece :)
Gen...
 
 Și gen :)
 
Așadar, îmi place de mor Melania! Nu pentru că este prima doamnă, dar pentru că este cea mai periculoasă, iar ceea ce o face să fie așa, este că se citește pe fața ei că știe! Știe exact cât a costat-o biletul de intrare la show must go on :) O admir și o respect! Dacă purtam capul acoperit, mi l-aș fi descoperit doar pentru a-i prezenta onorul :)
Între noi fie vorba, amestecând culorile de la cravate cu cele ale rochiilor, ar ieși un mov lavandă superb, cam ca nuanța furoului meu din mătase brodată, care îmi este mai aproape decât cămașa :)
 
 
Cred cu toată sinceritatea că așa, ca Melania, trebuie să arate o Doamnă General :)

vineri, 20 ianuarie 2017

Amintire

Vestea bună, fiind blocată în trafic și totul mișcându-se atât de încet încât abia percep schimbările, este că mi-a ieșit un gând pe urechea stângă, a făcut slalom printre mașini, s-a săltat la înălțimea așteptărilor și a dansat pe axul vertical al Crucii Mari de la Răzoare, a coborât apoi cât să întingă nițel cu miez de pâine caldă în sosul de roșii cu usturoi de la Golden Blitz, s-a redresat pentru a se încolăci duios pe axa orizontală a Crucii de la Cotroceni, pentru ca apoi să-mi intre pe urechea cealaltă.
Acum se relaxează cuminte în trompa lui eustache și-mi mângâie neliniștea întru credință...Hai, că totuși, un Mustang este un Mustang
 
"Tocmai ce voiam să scriu o poveste despre revelația pe care am avut-o în timp ce numerotam și ștampilam chitanțierul. Nu, nu era povestea pe care am mai spus-o de atâtea ori, aceea unde zicem că sunt femininul alchimistului, cea care transformă chitanțele în bani, nici povestea cu Jardin sous la Neige, unde povesteam despre cum mi-am petrecut ziua când am luat și am dat si iar am luat și iar am dat bani.
Nici nu voiam să spun povestea despre cum te întreb "Ce faci azi?" sau "Ce-ai făcut?" sau "Vezi, îți place ce-ai făcut?!"
Nu, nu îmi place! Pentru că mai trebuie să cumpăr încă 2(două) cărți de la Cărturești ca să umplu golul raftului de bibliotecă și nu mai vreau!

Mă gândeam, răsfoindu-le, la lumea invizibilă, la cea care a fost și nu mai este și este ca și cum nu ar fi fost. La cum se suprapun lumile astea, apar și dispar și se văluresc și te storc de energie vitală. Cum se duc apoi să-si facă siesta și te lasă cam aiurit, cam ca și cum nu ai putea să trăiești fără ele.
Când o sa mor, o să mă ard! Pentru că nimeni nu este demn să-l bântui cu povești mișto de tot. Unele din Tirol. Și unele din Cuevas del Drach. O să ma fac praf și o să intru în ochii nevăzătorilor, care astfel or să înceapă să vadă stele verzi și Circ du Soleil. Câteodată, doar în perioada aia din lună, or să vadă urma pasului mic din umbra pasului uriaș. De Atlant, cum ar spune Ernst Muldashev, vestitul oftalmolog:
-Madam, mez omaj!"
 
Şi cum vă spuneam, într-o zi de vară până în seară, am ajuns la Starbucks. Eram literalmente goală. Nu aveam nici o etichetă pe mine, alta decât "Me, my, mine&myself". Şi ce credeţi că am făcut eu la starbucks coffe? Am cumpărat ceai verde şi suc de fructe. Preţul nudiciunii mele a fost acela de a căuta în DOOM cum se silabiseşte cuvântul "golitate". Şi cum DOOM nu se dezminte niciodată, am ajuns la DEX, ca să descopăr originea lui "somelier". De la DEX am ajuns la Google și de la Google la Biblioteca Academiei Române unde, după ce l-am păcălit pe portar că sunt membră și pe custode că știu exact ce caut eu acolo, așa cum de altfel caut pe oriunde m-aș afla, m-am retras într-un cotlon, am pus capul pe bancă și am adormit. Trebuia să visez ceva. Trebuia!
Am visat că Impresarul meu încerca să mă impresioneze. Nimic nou, asta facuse el încă din primă clipă, încă de la prima întâlnire. Se muncea să-mi implementeze în minte ideea că este necesar și suficient să visez și gata. Să visez cu vise, să visez în culori, să visez de formă, să visez cu cântec, să visez cu ritm, să visez cu rimă, să visez cu gândul și gata, astfel ajung să visez și cu trupul. Ce mai încolo și încoace, să Visez American era condiția minimă și obligatorie ca să devin ceea ce-mi doream din adâncul sufletului meu. Nu zic, a fost o experiență pe cinste. Să visezi American nu e de ici de colo, la-ndemintea oricui. Ca să visezi American must have or borrow an American mind, orice ar fi însemnând o astfel de grozăvie, fiindca an American mind is a worldwide mind. Am fost la un punct distanță de a-mi atinge visul cu buricele degetelor, cu buzele și cu podul palmei. Vă spun un secret, l-am și atins, dar în clipa aceea s-a revoltat sufletul meu, care tocmai atunci s-a trezit să mi se adreseze în limba rusa cu mesajul “de ajuns! nu esti o copilă, ești un copilot! Vezi pe unde mergi, să nu ai aceeași soarta cu cea a Porcului Spinos al lui Tarkovski”. Iar eu, eu ce-am făcut atunci și acolo? Nimic altceva decât să mă contrazic pe mine însămi: “Personajul nu este al regizorului, ci al scriitorilor”. “He, he”, m-a luat atunci la mișto: “amintește-ți ce culoare are sângele sufletului tău!” Uitasem complet și de aceea am dat fuga la piață, ca să-mi amintesc…

duminică, 8 ianuarie 2017

Azi

 Răsfoind amintirile de pe facebook ale acestei zile, simt cum îmi izvorăște, îmi crește și începe să mă potopească un flux de beatitudine 😇 Nu știu ce este cu ziua aceasta (fie că e Duminică, fie că e opt, fie că e întâi, fie că e cu două me) probabil că în această perioadă de încheiere pentru sezonul sărbătorilor de iarnă, am atins apogeul nivelului de alcool îngurgitat conform tradiției celor cuvenite, ceea ce mi-a cauzat la modul cel mai serios, o gâdileală cerebrală mulțumită faptului că le-am dat astfel posibilitatea beta-endorfinelor să-și pună talentul în valoare 😏  

  

luni, 2 ianuarie 2017

Imaginație

Îmi imaginez că timpul nu este neapărat un T-Rex care devorează tot ce-i iese în cale, pentru a-și hrăni grandomania întru cele veșnice Îmi imaginez că timpul este un diplodoc, o girafă, o zebră. Câteodată, un elefant....se legăna pe o pânză de păianjen...